Cum am renunțat la doctorat și titularizare
N-am scris de o veșnicie. Sau am scris, dar nu pentru ceva ce mi-a adus neapărat plăcere. Teoretic am fost destul de ocupată, practic doar m-am stresat cu ce aveam de făcut la voluntariat și doctorat, procastinând. Mi-a lipsit să-mi aștern gândurile aici, în micul meu colț de rai, cum îl numeam cu drag pe vremea când era o prioritate pentru mine. Nu mai e de o lungă perioadă de timp și mi-am dat seama că trebuie să schimb asta. Bine, am luat de fapt câteva decizii radicale în viața mea. În secunda în care scriu aceste rânduri, sunt complet debusolată. După 2 ani în care mi-am planificat cu atenție fiecare pas, acum nu știu exact ce urmează. Mă sperie și totodată entuziasmează perspectiva. Dar hai să îți explic cum am ajuns aici. “Nu mă regăsesc” Pot zice cu sinceritate că e fraza care m-a reprezentat total în primele 5 luni ale acestui an. Am preferat însă să nu insist asupra gândului, fiindcă se vor rezolva toate la momentul potrivit. Evident că nu s-a întâmplat. Chit că timp liber am avut berechet odată ce mi-am dat demisia (în februarie!!!), nu pot afirma că am fost foarte productivă. Și, dintr-o dată, n-am mai putut amâna învățatul pentru titularizare și nici scrisul la doctorat. Moral puteam, nu eram prea deranjată să pun deoparte activitățile care nu-mi făceau sângele să vibreze, dar mi-au bătut termenele limite la ușă. Atunci am fost forțată să-mi fac o introspecție atentă: îmi doresc cu adevărat să merg pe acest drum sau mi se pare numai interesant, că par deșteaptă și “sună bine”? Mă văd, pe bune, la catedră? Sigur, mi se pare fascinantă lumea adolescenților, iar cercetarea academică nu mi-e tocmai străină, din moment ce am terminat o facultate și un master. Totuși, nu e destul. Răspunsurile m-au șocat și contrariat. De ce? Adio, dar rămâneți cu bine, planurile mele de viitor Mai întâi, pentru că ador să stau prin preajma tinerilor și să le țin traininguri, să fac jocuri cu ei și să povestim vrute și nevrute. Dar să le predau materii școlare ce n-au fost actualizate de zeci de ani? Să intru eu în lumea academică, cu reguli rigide în ceea ce privește “respectul” la ore și acordarea notelor? Nici vorbă. Dacă tot abordez acest subiect, trebuie să recunosc că n-am fost în veci prea pricepută la explicat lecții și modul în care rezolvam calcule. Am avut tentative atât cu copii de clasele primare, cât și cu cei de gimnaziu. Aveam eu filme în cap că e diferit la liceu, deoarece ei au deja baza și știu cum anume trebuie să învețe. Mi-am creat efectiv o iluzie absolut nerealistă, căci situația nu este chiar așa. Aș fi devenit o profesoară din aia faină și de gașcă, nu neg, dar care e constant împotriva sistemului și nu prea are idee cum să se integreze în el. Asta ca să nu mai zic că predatul m-ar fi obosit teribil, singura bucurie fiindu-mi energia elevilor, care știm nespus de bine că nu e întotdeauna la înălțime. Apoi mai era și doctoratul. Un semestru mi-am dat interesul pentru el și am avut o grămadă de seri în care eram terminată psihic după câte o zi lungă, mă uitam la ecranul laptopului la articolul științific la care lucram atunci și mă cuprindea disperarea. Îmi venea să plâng pentru că nu aveam nici cea mai mică idee (sau motivație) cum să fac să iasă un rezultat cel puțin decent. Sunt perfecționistă în majoritatea cazurilor, deci îți poți imagina ce însemna să accept eu un “decent”. Cercetarea științifică nu e punctul meu forte fiindcă nu am răbdare. Eu sunt omul oamenilor și urăsc să stau în permanență în compania tehnologiei. Când m-am înscris, am fost perfect conștientă de toate astea, însă era un mijloc ce mă ajuta la îndeplinirea unui scop mai mare – atingerea celui mai înalt nivel în cadrul predării. Când scopul respectiv a dispărut brusc, mi s-a tăiat evident și elanul pentru doctorat. La facultate nu mi-am dorit să predau, pentru că nu mă atrage vorbitul unui student sau doi din 20 și nu consider că am experiența necesară pentru a-i învăța ceva de-a dreptul util. Nu-mi surâde posibilitatea de a mă chinui vreme de 3 ani să scriu o lucrare ce nu mă încântă neapărat și nici nu mă va ajuta concret în ceea ce-mi doresc să fac. Am schimbat direcția, nu oprit definitiv traseul Vai, cât am mai plâns când m-a lovit realitatea! “Și eu ce fac în continuare? Mi s-a dat lumea peste cap.” Spontaneitatea mă caracterizează doar când sunt lucruri minore în joc, în rest stabilesc fiecare detaliu. Deci, eram pur și simplu devastată. Mi-am amintit că, undeva acolo, pe plan secund, a rămas și dorința dezvoltării unei mici afaceri. Voiam s-o fac oricum, numai că nu intenționam să investesc foarte multă energie în asta. Doar așa, cât să nu-mi pierd îndemânarea de a vinde prin scris și a ține traininguri. Plăcerile (ne)vinovate nu trebuie ignorate! Am realizat că acolo sunt eu, autentică. La astea mă descurc și îmi și aduc împlinire. Le pot integra de minune cu mult iubitul meu voluntariat, am o mare flexibilitate a programului și pot veni cu un aport ce va îmbunătăți viețile a o mulțime de oameni… sper eu că și a celor cu dizabilități. Pot contribui la schimbarea din lume despre care vorbeam cu patos în articolul 7 Motive Pentru Care Îmi Doresc Să Fiu Profesoară De Economie. Atâta că va fi într-un mod complet diferit față de ceea ce preconizasem. Activitățile cu adolescenți nu vor fi absente din ecuație, ci vor face parte din categoria educației nonformale. Asta iubesc și mă văd făcând pentru totdeauna. E ok ca ceea ce ai vrut ieri să nu corespundă cu dorința de azi. E ok să îți schimbi perspectivele, planurile și inclusiv atitudinea sau comportamentul. Evoluăm zi de zi și devenim noi versiuni ale propriilor persoane. Important este să nu fim împotriva adaptării, pentru că doar asta are puterea
Emoții, dureri și fapte eroice
Acum aproximativ un an ne-am dat seama cu toții că 2020 era compromis. Adio ieșiri, socializare și activități desfășurate în mod fizic alături de comunitate. A urmat o lungă perioadă de adaptare în online, pe care am ajuns să credem cu adevărat că o stăpânim. Dar nu a fost tocmai așa. Când a început 2021, ne rugam cu ardoare pentru o schimbare. Eram încrezători în viitor, că nu vom lăsa să ne fie “furat” încă un an. Speranța încolțea în fiecare dintre noi că vom depăși pandemia. Cred că de fapt ne-a depășit ea pe noi, iar acum nici nu mă refer la numărul îmbolnăvirilor sau la diversele reguli și restricții. Vorbesc despre implicațiile emoționale care, deși nu se văd, ies din ce în ce mai mult la iveală. Cocktail de sentimente și epuizare Asta descrie cel mai bine felul în care m-am simțit în ultima perioadă. Am scris despre tristețe, dorință de normalitate și burnout (Când Ai Nevoie Să Spui Stop… Și Să Vezi Cum O Iei De La Capăt, Jurnal La Un An De Pandemie: Mă Sufoc și Când Burnout-Ul Devine Mai Mult Decât O Noțiune Abstractă). Imediat ce aveam impresia că lucrurile se așază pe un făgaș relativ liniștit, ceva conturba din nou slabul echilibru obținut. Și mă luptam cu demonii mei, exact așa cum sunt convinsă că o faci și tu. Întotdeauna voiam mai mult și ceream până și imposibilul de la propria persoană. Nu mă mulțumea nimic propriu zis la mine, fiindcă nu a fost niciodată vorba despre o altă persoană. Competiția cea mai aprigă și așteptările ridicate le avem doar de la noi înșine. Responsabilitățile mi-au plăcut mereu și mi le asumam fără să clipesc măcar, chiar dacă erau în mare parte online și nu mă mai împlineau. Noaptea îmi permiteam să mă ascund într-o lume a lecturii, unde absolut totul este posibil – motto după care îmi ghidez existența. Dana nu are nevoie de somn. Emoțiile copleșitoare de extrovertită închisă în casă au venit și au trecut. Eu m-am transformat undeva pe parcursul drumului lor și nu știu dacă îmi place în totalitate cine am devenit. Dar nu asta contează acum. Lumea mi-a luat o întorsătură neașteptată Și cu tot acest zbucium interior (pe care parcă reușisem să îl gestionez cumva), cu greu am realizat clipa în care m-a lovit realitatea. A fost o lovitură dură, ce încă mă străduiesc să o conștientizez: până și eroii noștri, la care ne uităm ca la icoană, cad uneori. Din păcate, noi rareori suntem capabili să-i ridicăm și să-i susținem. Ne afundăm în propria durere și uităm că a lor e mai mare. Uităm, practic, că e timpul să încercăm pentru puțină vreme să le luăm locul. Asta simt eu vis-a-vis de problemele de sănătate ale mamei. Trebuie să fiu un “adult responsabil” pentru ea și nu prea am idee cum. Încurajez pe toată lumea, iar la ea mi s-au terminat cuvintele și apar doar lacrimile (și insensibilii plâng câteodată). E amuzant că îmi merge gura nonstop și, cu toate acestea, n-am împărtășit cu niciun suflet aceste gânduri. Îmi vine mai la îndemână să scriu pentru colțul meu de rai: blogul. Poate că și tu ai pe cineva acolo ce suferă în vreun fel sau altul și îți prinde bine să citești rândurile mele. Crede-mă pe cuvânt: ești suficient de puternic/ă să faci față situației atât pentru tine, cât și pentru omul drag. Sau poate că durerea este chiar a ta și îți vei deveni propria stâncă de susținere. Doar că înainte de a trece la acest pas în care știi că vei învinge orice obstacol, mai trebuie să afli un mic amănunt. E perfect ok să nu fii în permanență ok Detașează-te o scurtă vreme. Nu, nu căuta la nesfârșit un mijloc de divertisment, căci mai devreme sau mai târziu te vei întoarce exact de unde ai plecat. Alege mai degrabă să te descarci. Stai față în față cu ceea ce simți… cu tine. Privește-ți în oglinda sufletului. Lasă sentimentele să te copleșească și plângi dacă te ajută. Dă toată frustrarea afară, nu o mai ține ascunsă în interiorul tău. Va durea tare, să te pregătești moral. E cât se poate de normal și nu trebuie să te sperii. Este o simplă etapă prin care treci. La finalul ei vei fi deja o variantă îmbunătățită a ta. Dar nu există scurtătură, astfel încât să nu fie nevoie să o trăiești. Luminița va veni, numai că tunelul te va provoca să-ți scoți latura întunecată la iveală înainte. Oferă-ți libertate pentru autenticitate. Nimeni nu se simte excepțional în fiecare secundă din zi sau din noapte. Sentimentele ne fac umani. Ceea ce e minunat. Evoluăm prin ele: nu studiindu-le și privindu-le de la distanță, ci trăindu-le. Trage adânc apoi aer în piept și fii tu! Orice dilemă sau impas are o rezolvare. Și vei găsi drumul corect, atâta timp cât ai încredere în tine. Astrele se aliniază pentru cei hotărâți să le “îmblânzească”. Ești gata să trăiești frumos – cu părți senine și înnorate? Nu-i da voie sclipiciului să se irosească și sclipirii din ochii tăi să se evapore! Abonează-te pe blog și te voi ține la curent cu ce mai postez! Abonare