#2 Jurnal de călătorie: București
Credeam că, înainte să scriu din nou despre București, voi avea vreo altă excursie sau peripeții diverse de povestit aici. Ei bine, se pare că viața m-a surprins din nou. Pe 10 februarie am aflat că pe 17 are loc un eveniment la București… la care ar fi bine să particip pentru draga mea asociație, pentru copiii din Familia SMA. Nu am stat pe gânduri – îmi place să îmi umplu programul (cum ar zice tata), așa că am plecat imediat ce mi s-a ivit ocazia. Am luat rapid biletele de avion și am găsit cazare. Dar hai să vezi ce s-a întâmplat mai exact în cele trei zile pe care le-am petrecut în capitală în luna februarie. După cum bine știi, am fost și în ianuarie. Oare voi ajunge acolo în fiecare lună? Sau voi mai face și pauze? Vom vedea, pentru că viața are modul ei de a ne răspunde la întrebări. Și, începe tot mai mult să îmi placă să las lucrurile în voia ei. Până la urmă, nu rezolv nimic dacă mă stresez, îmi fac scenarii și mă străduiesc din răsputeri să controlez totul. Universul și divinitatea știu mai bine decât mine de ce am nevoie. Poate că și ție ți se aplică. Fii deschis să afli. 17-19 februarie – din nou în București Luni De data asta, am avut zborul puțin mai târziu, la 7:20. Teoretic. Spun „teoretic” pentru că am avut o oră întârziere. La un moment dat, nu mai știam ce să fac în aeroport, îmi stresasem toți prietenii care erau treji la ora aceea. Scrisesem lucruri pentru mine, dădusem scroll pe social media. Am bifat tot și începeam să devin iritată. Un amic mi-a zis să caut un film sau un serial. Și parcă asta m-a mai liniștit. Oricum, nu am apucat să mă uit la el în aeroport, ci în timpul zborului. Vreo 20 de minute. Când să mă relaxez, am ajuns în capitală… Deja era târziu, în jur de ora 10. Din fericire, aveam timp berechet, pentru că abia la ora 13 urma să mergem la cazare. Și da, acum am găsit ceva în centru, aproape de Unirii, nu într-un colț obscur al Bucureștiului. Bun, am mers cu autobuzul 100, singurul de altfel, până la Unirii. De acolo, urma să mai mergem pe câteva străduțe și, în vreo 10-15 minute, să ajungem la noua noastră casă pentru două nopți și trei zile. Am uitat să menționez că, imediat ce am aterizat, m-a bucurat foarte tare zăpada. Pentru că, da, dragul de Gabi a venit din nou după noi, până la aeroport, și m-a întâmpinat cu zăpadă. Am fost mai mult decât încântată, pentru că, sincer, nu realizam ce înseamnă ea pentru scaunul meu cu rotile. A fost oribil. Abia după ce am coborât din autobuz, am văzut că troienele erau cât mine de mari, iar roțile mele s-au blocat imediat ce am ajuns în zăpadă. Și, de parcă nu era destul, a început și un fel de viscol. Nu știam încotro să o apucăm, așa că am căutat un restaurant unde să mâncăm. Primul care ne-a ieșit în cale, surpriză, nu era accesibil pentru scaunul meu, iar partea închisă de afară, unde am fi putut sta, era pentru fumători. Am avut o tentativă să intrăm acolo și am renunțat imediat, când am simțit… fumul. Ei bine, ajunși din nou în stradă, am avut noroc la următorul restaurant, care deschidea abia la 12. Peste vreo 20 de minute, cum ar veni. Ne-au primit totuși să stăm la căldură. Am pățit exact ca data trecută. Am fost la un restaurant, ceva cu specific irlandez, tare fain de altfel, unde, pentru prima dată în viața mea, mi-am luat să mănânc creveți cu sos alb și piept de pui. O spun cu uimire: chiar mi-a plăcut. Mi-am luat și o ciocolată caldă, împreună cu Gabi, atât ca să mă încălzesc, cât și pentru că simțeam nevoia de dulce. Imaginează-ți că nu am putut să plecăm de acolo decât cu Bolt. Și am avut o mare surpriză când șoferul, „minunatul”, a luat pe altcineva din fața mea și mi-a anulat cursa. Am mai stat 10 minute până a venit altul, noroc că era un domn foarte drăguț acolo, care ne-a ajutat să trecem peste un morman de zăpadă. Mi-a recunoscut apoi, mie și mamei, că are o soră cu dizabilități, așa cum e și sora soției lui. Așa că mi s-a demonstrat încă o dată că cei mai empatici oameni sunt cei care chiar înțeleg prin ce treci. În final, înainte de ora 14, eram la cazare, unde era cald și bine. Doar că în comitetul de primire a fost un… gândăcel. Am fobie de insecte, cu atât mai mult de gândaci, deci pentru mine a fost pur și simplu îngrozitor. În toate celelalte zile, deși nu am mai avut incidente, iar apartamentul a fost cât se poate de curat și ok, m-am tot gândit că poate mă vor vizita și rudele sau prietenii lui. M-am pus să dorm o oră, mai mult de plictiseală decât de oboseală, și m-am trezit tare speriată că nu voi ajunge la timp la întâlnirea pentru care, de fapt, venisem la București. Noroc că am putut să tai din unele activități pe care mi le propusesem, cum ar fi să fac o postare pe pagina mea sau să mai scriu câte ceva. Știi tu, una-alta, mărunțișuri. M-a luat panica atunci când am văzut că la cămașa pregătită îi lipseau doi nasturi de sus, iar eu nu observasem acasă. Nu aveam altceva fancy cu care să mă pot duce la întâlnirea cu medicii și reprezentanții statului pentru îngrijirea în SMA—cum se poate face mai bine prin reglementări și cum poate ajuta statul. Am vrut să improvizez cu cerceii mei minunați în formă de delfin, ca să-mi prind cămașa, dar închizătorile nu au ținut și am și pierdut-o pe una. Vis. Toată seara am fost atentă să nu se vadă corsetul prin cămașă și mama m-a tras constant de ea.
#1 Jurnal de călătorie: București
Multă vreme am citit tot felul de povești ale celor care obișnuiesc să călătorească. M-au fascinat și mi-am spus: ce fain ar fi dacă aș face și eu. Nu am fost prea des plecată și nu am avut ce să scriu, dar în ultima vreme am început să schimb asta. Și dacă nu am scris până acum pe subiect, mi-am propus să o fac din 2025. Desigur, vor fi articole din perspectiva mea, condimentate cu trăiri, emoții, elemente de accesibilizare și incluziune. Iar acum, în ultima zi din lună, îți împărtășesc experiența mea de la București. 15- 17 și un pic din 18 ianuarie 2025 – București, oraș mare și frumos Miercuri Au fost fix zilele de dinaintea zilei mele de naștere, așa că am avut un vibe fain. Evident că perioada m-a găsit și dornică tare de explorare și… redescoperire a Bucureștiului. A trecut mai mult de un an în care nu l-am vizitat și, recunosc, mi-era dor de el. Pentru prima dată, am zburat cu avionul direct din Oradea. A fost o experiență interesantă, cu atât mai mult cu cât mi-am luat marja de eroare să ajung la timp la aeroport. (N-am povestit: în Londra am avut peripeții și am pierdut avionul în luna noiembrie). Mi-am început dimineața și ziua în aeroport. După vreo oră și ceva de stat, am avut o surpriză: nu au lift de urcare pentru asistență. Totuși, sunt foarte amabili cei de la compania aeriană HiSky, pentru că oferă oricum asistență. Și am fost tare curioasă cum mă vor urca! Voi face curând o postare despre asta pe social media, pentru că am un scurt video. Ei bine, au pus frumos de tot un scaun special care intră printre cele de avion în fața mea. Mama m-a așezat în el și trei oameni m-au urcat pe scările avionului. Am fost atât de uimită, încât nici n-am apucat să mă sperii. Sincer, nu e normalitatea pe care eu mi-o doresc, nici cea care mă zbat să se realizeze. În schimb, este o soluție, chiar dacă provizorie… și nu 100% sigură. Am vorbit cu mai multe persoane cu dizabilități care mi-au spus că, din păcate, prea puține orașe au lifturi la aeroport. Și că este mare lucru faptul că aici mă urcă și pe sus. M-am gândit la asta, la cum nu mai fac câteva ore până în Cluj, Timișoara sau Budapesta, să iau avionul de acolo. Trenul este exclus, mai ales acum, când durează aproximativ 16-17 ore cel direct. La Timișoara am avut o experiență aiurea în aeroport. Deși aveau lift, domnul de acolo s-a oferit să mă coboare în brațe, pentru că sunt micuță și nu are rost să aducă liftul. Până la urmă, m-a coborât mama, de frică să nu mă scape el. A fost o experiență pe care nu aș repeta-o și despre care îmi pare rău că nu am vorbit la momentul potrivit. Revenind la povestea mea, la ora 7:30 deja mă aflam în capitală. Am schimbat trei autobuze până la cazare, pentru că așa sunt eu, extrem de pricepută la a găsi Airbnb. Le găsesc pe cele mai ciudate, de obicei la naiba în praznic și ieftine, evident, doar sunt economist la bază. De data asta, am căutat o cazare confortabilă. Nu m-am gândit însă că faptul că scrie sectorul 3 în anunț nu înseamnă că va fi aproape de conferința pentru care am mers la București. Așa că, mai întâi, drumul de la aeroport și până la casa mea și a mamei pentru trei nopți și trei zile a fost lung. Am schimbat trei autobuze, timp în care am analizat cât de drăguți au fost șoferii. Primul mi-a coborât rampa, al doilea s-a făcut că nu vede și al treilea a uitat să oprească la penultima stație, unde noi trebuia să coborâm, și s-a tot dus. S-a întors cu noi. După două ore de plimbare cu autobuzul, am ajuns fix în fața unui restaurant – Grill La Family. Îmi era frig, foame și mă gândeam cu panică la faptul că încă nu era nici ora 11 dimineața și mai aveam de stat până pe la 14 ca să intrăm la cazare. Din locul în care ne aflam noi, mai aveam încă vreo douăzeci de minute de mers pe jos. Mintea mea era vraiște și eram înghețată. Noroc că proprietarii restaurantului au fost drăguți și, deși deschideau undeva pe la ora 11:30, ne-au lăsat să intrăm mai devreme, să ne încălzim, și ne-au făcut câte un ceai, mie și mamei. M-am îndrăgostit de atmosfera plăcută din restaurant și de decorațiunile de sărbători care încă erau prezente. De asemenea, nici nu mai are rost să spun că m-a cucerit imediat trandafirul nelipsit de pe absolut fiecare masă. În final, am comandat mâncarea, iar între timp am primit mesaj de la doamna foarte drăguță cu apartamentul de pe Airbnb, care mi-a spus că putem să mergem, fiindcă apartamentul este pregătit. Anunțasem dinainte că ajungem devreme, doar că stătea altcineva acolo și abia la ora 11 ar fi fost obligați să elibereze. Așa că, pe la 13, într-un final, ne-am pornit la drum. A fost jale. Mama efectiv a început să plângă de nervi și supărare că ne-am rătăcit. Eu am un stil opus când gestionez situații de genul: râd. M-am abținut, că o enervam mai tare. Ce-i drept, nu mă simt foarte sigură pe mine la direcții, iar cu Google Maps am dat greș de mai multe ori decât pot număra. Norocul nostru a fost un băiat, care era curier și ne-a spus, când l-am întrebat unde este Palladium Residence, să o luăm într-o direcție total diferită, salvându-ne de la învârtitul prin zonă de vreo 20 de minute. Nu-mi mai simțeam mâinile (normal că nu port mănuși, căciulă, fular). Sincer, pot să spun că acolo s-a încheiat marea escapada de miercuri. Nu m-am gândit că va fi atât de obositor să mă trezesc la ora 3:30, iar la 6:30 să pornesc deja cu avionul spre București. Însă a fost. Așa că,