Cum am ajuns să îmi apreciez prezența
De ceva vreme, am început să simt că oamenii apropiați mie nu mă cunosc. Dacă e să fiu total sinceră, pare că nici eu nu o făceam cum trebuie până destul de recent. Mă descopăr și sunt adesea uimită de ceea ce aflu. Am învățat să-mi accept defectele în timp ce lucrez, pe cât îmi e posibil, la a le “corecta”. Și să știi că în general e suficient să îți acorzi atenție pentru a-ți da seama ce funcționează și ce nu în cazul tău. Cine ești de fapt. Extrovertita care devine introvertită? Pandemia m-a făcut să petrec mai mult timp cu mine decât mi-am dorit. Am stat ore întregi doar eu… cu mine. A fost un chin pentru extrovertita din mine, însă cred că am scris despre subiect. Și, cu toate astea, m-am refugiat cât de mult am putut în tot felul de activități. Fizic eram singură, dar nu și mental. Pentru că, în situația în care nu povesteam cu careva online sau aveam vreo ședință de lucru/voluntariat, scriam sau pregăteam vreun proiect. Eram concentrată acolo și nu conta nimic din realitate. Lucrurile cred că s-au schimbat mai mult odată cu îmbolnăvirea mamei de anul trecut. Am fost forțată de împrejurări să văd viața printr-o altă lumină. Atunci am înțeles că trebuie să fiu puternică nu doar de dragul meu și că uneori e nevoie să mă descurc singură. Probabil că realitatea m-a maturizat brusc și m-a dezvoltat într-un mod în care nu ar fi putut-o face vreun curs scump și simandicos de self-help. N-a fost deloc ușor. La scurt timp după aceea, am cunoscut mai bine prin prisma voluntariatului o fată pe care o știam de multă vreme, dar ne aveam pe Facebook și atât. A devenit una dintre cele mai bune prietenele ale mele și persoane de suflet. (Da, Mirela, despre tine vorbesc! (: ) Mă regăsesc mult în fata asta magică și mă gândesc că într-o oarecare măsură mă privesc pe mine peste vreo 3 ani când mă uit la ea. Cu ajutorul ei, mi-am dat voie să-mi conștientizez anumite minusuri, să fiu mai deschisă față de propria persoană și să nu mai bravez în orice circumstanțe. Mă amuză faptul că ea mă îndeamnă constant să-mi permit să fiu vulnerabilă, pentru că, cred eu, exact asta fac în acest moment. Astfel, abia acum, când suntem practic din nou liberi să mergem oriunde vrem, am ajuns eu să mă apreciez cu adevărat. Pot zice că am devenit cea mai bună prietenă a mea. Chiar în vreme ce lucrez sau fac altceva, mă gândesc la pacea pe care o simt și mă întreb senin, fără prea mari așteptări, cum pot evolua mai departe. Sunt curioasă din fire, îmi place să știu multe. Iar după 26 de ani, sunt fericită că în sfârșit pot spune că vreau să mă cunosc și apreciez în detaliu pe mine, nu pe altcineva. Cine sunt eu? Cu această dilemă am pornit la drum. Pentru unii sunt un munte de entuziasm și o oază de motivație, pentru alții o pacoste care nu se mai oprește din vorbit. Deși rar pare că iau pauze să respir, de cele mai multe ori gândesc cel puțin dublu față de cât vorbesc. Întotdeauna mi-am analizat fiecare mișcare și mi-am făcut mustrări grave de conștiință pentru orice cuvânt sau gest greșit. Aveam zile întregi în care reluam iar și iar în cap filmul vreunui eveniment și îmi provocam o anxietate incredibilă. Da, da, eu – fata aia optimistă, căreia îi invidiază toți starea de spirit. Erau o mulțime de lucruri pe care voiam să le fi făcut diferit. Hai să fim realiști, majoritatea persoanelor nici nu se gândesc la cum ți-a stat ție bluza, dacă ai zâmbit strâmb sau ai zis un mic “aaa” în timpul unui speech. Numai noi personal rămânem acolo. Poate tu ai noroc și nu o faci, nu și eu. Oamenii nu prea știu asta, însă sunt cel mai aprig critic al meu. Cu siguranță nu m-aș fi descris astfel, totuși, de curând am conștientizat că sunt perfecționistă. Celorlalți le iertam căderile și neajunsurile, nu și mie. Niciodată mie. Era important să fiu în top, la superlativ, cea mai bună dintre cei buni, indiferent despre ce era vorba. Trist este că, cu cât mă torturam mai mult să ofer performanță, cu atât aveam mai multe “scăpări”, cum le ziceam eu. Nu exista ocazie în care să nu am ceva să-mi reproșez. Mă simțeam tot mai demoralizată și, drept urmare, greșeam din ce în ce mai mult. Îți poți imagina în ce direcție mergea treaba asta. Din cauza asta, evitam să iau inițiative și procastinam în prostie. Mă “tratez” încet și sigur. Nu o să te mint, nu-mi iese mereu. Mă lupt încă cu demonii interiori, dar fac progrese. Ce fac diferit? Pur și simplu ascult puțin mai mult. Mă ascult. Încerc să înțeleg de unde îmi provin anumite porniri, cum ar fi vorbitul excesiv și stresatul oamenilor dragi. Nu mă mai judec. Îmi dau voie să fiu umană și îmi ofer atenția pe care o vânam până acum cu atâta ardoare de la cei din jur. Pot fi simpatică uneori (n-aș fi crezut) și am glume relativ ok. Nici preocupările nu-mi sunt rele și parcă e fain să aflu lucruri noi care mă fascinează. Chiar și la mine. Poate că o iau de la capăt pe un traseu nou și nici nu sunt conștientă de asta. Nu regret, fiindcă am un companion destul de interesant. Când tinde să exagereze cu un comportament infantil sau orice altceva, o privesc pe fătuca asta zăpăcită cu indulgență. Mai devreme sau mai târziu, își revine ea. Teama de a fi dată la o parte și suferințe rezultate din urma unor prietenii din adolescență au pus o mare presiune asupra celor care au rămas alături de mine. Pe unii i-am înlăturat apoi tocmai eu din frica de a-i pierde. E complicat și totodată simplu: relațiile autentice nu se forțează. Nu-mi mai e la fel de frică de singurătate, pentru
Jurnal la un an de pandemie: mă sufoc
Mă sufoc. Am crezut că e vorba doar de burnout-ul din penultimul articol publicat – Când Burnout-ul Devine Mai Mult Decât O Noțiune Abstractă. Dar între timp am realizat că e mai mult de atât la mijloc. Anul acesta de pandemie m-a epuizat psihic. M-am transformat dintr-o optimistă convinsă într-o semi-depresivă. Sau nu. Exagerez puțin acolo, de dragul efectului dramatic. Sunt relativ în regulă, zâmbesc și râd, mă bucur de momentele simple, doar că mă simt destul de singură și uneori tristă fără motiv. Am impresia că am pierdut câte un strop din mine în fiecare zi în care am continuat să stau în cea mai mare parte a timpului închisă în casă. Camera mea veselă, portocalie și, aș putea zice, zglobie, pare că mă înghite cu totul. Nu întotdeauna e o închisoare, ce-i drept, dar nu ar trebui să fie deloc. Mă pierd tot mai mult cu fiecare moment nou ce trece. Supraviețuiesc, nu prea mai trăiesc. M-am hotărât însă că a ajuns. Nu mai pot să stau numai eu cu mine. Oricât de amuzantă și carismatică aș fi, o schimbare de peisaj e binevenită. Am două elemente esențiale fără de care nu pot trăi: oameni și soare. Pur și simplu așa funcționez eu. De soare mă bucur constant într-o oarecare măsură, dar e timpul să ies mai mult, să socializez în realitate. Online versus offline Online-ul este extrem de util, mi-a ușurat viața atât mie, cât și multor altora de-a lungul existenței lui. Și a fost vital în această perioadă complicată, nimic de obiectat aici. Problema e că “ce-i prea mult strică”. O luăm razna trăind în permanență în fața ecranului. Îmi lipsesc profund conexiunea umană, zâmbetele reale, palpabile ale oamenilor și vibrația creată între priviri. Cel mai mult dintre toate îmi e dor de mine, cea din urmă cu un an. Acum parcă mi-am pierdut aspirațiile și direcția. Vreau să zbor din nou prin galaxii necunoscute și ireal de frumoase. Vreau să-mi cânte inima și ochii să-mi strălucească de o lumină interioară mai puternică decât însuși soarele. Așa sunt atunci când am programul încărcat de activități. Vreau să plutesc din nou prin tot ce mă înconjoară, pentru că orele trec altfel dacă ești mereu în mișcare. Pandemia va avea efecte negative asupra sănătății noastre mentale multă vreme de aici încolo. Și nici nu știm ce e mai rău: COVID-ul sau faptul că înnebunim încet și sigur? Panica e cel mai periculos virus de pe planetă Privesc în jur și văd tot mai des pe stradă persoane ce nici nu se chinuie să poarte mască. Pentru ele, virusul e în general un mit, iar conspirațiile primează. Nu le blamez, însă în același timp nu mă alătur lor. În ritmul ăsta, e clar că normalitatea este departe de noi. Am obosit să încerc să explic cuiva ceva, deoarece văd și singură că sistemul în care trăim e defect. Restricțiile sunt rareori benefice, ceea ce înseamnă că nicio “tabără” nu are în totalitate dreptate. Și totuși, lumea s-a schimbat, păcat că nu tocmai în bine. Panica e adânc ancorată în noi. Se manifestă sub cele mai bizare forme și ne determină adesea să luăm decizii drastice. Trist e că o facem în mod absolut inconștient. Un strănut, de exemplu, întoarce toate privirile pe o rază de kilometri. Cu câteva săptămâni în urmă, m-a luat claustrofobia stând la coadă la casa de marcat a unui supermarket aglomerat. Nu-mi amintesc să mai fi pățit vreodată așa ceva. Dar, în definitiv, viața e surprinzătoare, nu? Ne hrănim cu frica de prezent și mai ales de viitor. O asimilăm mai cu patos decât oxigenul. De aceea, trebuie să luăm o pauză de la ce ne înconjoară, să nu mai citim sau ascultăm știrile și să ne încărcăm cu pozitivism. Avem nevoie de aceste “trucuri” mai mult ca oricând. Eu mă întorc la aer, la cei dragi, la soare și la voluntariat. Am pierdut destul un an. Nu îi mai dau voie încă unuia să dispară, fiindcă risc să mă dezintegrez odată cu el. Până la urmă, ce trebuie să mi se întâmple, mi se va întâmpla oricum. E ciudat că am mai scris despre asta în luna septembrie a anului trecut. Articolul Am Hotărât Să Mă Protejez, Nu Mă (Mai) Izolez a fost urmat de o serie de schimbări, însă nu tocmai suficiente. Trec la următorul nivel, care sper să fie și ultimul în ceea ce privește dorul de propria persoană și neliniștea provocată de o viață anostă. Urăsc situațiile mediocre, deoarece nu-mi place să mă mulțumesc cu puțin. Consider că merit mai mult și lupt neîncetat să obțin. În clipa asta vreau magia lumii înapoi. Rămâne de văzut în cât timp voi ajunge la ea. Întrebarea de final este banală poate și totodată plină de semnificații: oare când vom reveni 100% la viețile noastre obișnuite, cât de diferiți vom fi? Ne vom recunoaște probabil în oglindă (câteva kilograme în plus nu se pun la calcul), la o introspecție atentă vom constata în schimb cu exactitate cum stă treaba. Abonează-te pe blog și te voi ține la curent cu ce mai postez! Abonare