Sindromul impostorului – inamicul nevăzut
Citisem undeva că aproximativ 70% dintre oameni se confruntă la un moment dat de-a lungul vieții lor cu sindromul impostorului. Ca să fiu sinceră, mi se pare destul de scăzută această statistică, pentru că toți cei cu care am vorbit vreodată despre subiect mi-au recunoscut, mai direct sau mai pe ocolite, că s-au ”lovit” de el. Spun din proprie experiență că poate fi dureros să nu te simți îndeajuns de bun, să crezi că succesele tale au apărut poate printr-o minune sau un noroc chior, cum vrei să îi spui, că nu meriți să te afli de fapt unde ești și că, probabil, mai devreme sau mai târziu, vei fi demascat pentru cine ”ești” tu cu adevărat. Este o panică constantă, o anxietate de care nu prea poți să scapi cu una – cu două. În cazul meu, sindomul impostorului s-a manifestat în mod exagerat poate și datorită dizabilității mele. Nu o să spun ”din cauza” pentru că o consider o oportunitate de creștere, nicidecum nu îi atribui vreo vină. Da, sunt și într-un proces de acceptare totală de sine, așa că se leagă cumva aceste părți din mine. Ei bine, am crezut întotdeauna că sunt ”cea mai proastă din toate școlii”. Rezultate am avut, încă din copilărie, însă am simțit în permanență că nu fac destul, că poate aș putea mai mult și că sunt alții mult mai buni decât mine… sau mi s-a indus că locul meu nu este într-un anumit context. Este vorba și despre competitivitate aici, care, din păcate, este promovată din copilărie. Și cu toții o simțim. Iar eu, dorindu-mi mereu să obțin mai mult, să fiu mai bună, m-am lăsat prinsă în această capcană. Așa că… am ajuns un adult nesigur pe el. Un adult care și-a găsit cu greu locul pe latura profesională și a tras mult pentru fiecare realizare a sa, oricât de mică ar fi fost ea. Am decis să public acest text sub formă de articol fiindcă îmi doresc ca măcar o persoană să-l citească și să se întrebe ce înseamnă pentru ea sindromul impostorului și cum se manifestă. Continui prin a-ți spune că în ultimii ani am făcut o mulțime de cursuri de marketing – content writing, copywriting și multe altele conexe. Unele m-au ajutat mai mult, altele mai puțin, din fiecare am învățat câte ceva. Am ajuns să mă și întreb dacă e ok să fac atâtea, dacă nu ar trebui să mă opresc și să mă focusez asupra ”a fi”, nu doar ”a deveni”. Pentru că intrasem în bucla asta destul de periculoasă, aș zice. E o buclă în care nu vezi nimic bun din ce faci, ci doar unde poți să urci și ce trebuie să faci pentru a fi acolo. Evident că acest lucru m-a afectat din toate punctele de vedere. Nu am avut curajul să mă arunc în oportunități din carieră, să risc, să încerc proiecte care consideram că mă depășesc și să am încrederea că ceea ce fac, o fac cum trebuie. Nu mi-a fost suficientă validarea celor din jur și nici măcar a clienților, a rezultatelor mele… pe care nu le vedeam suficient de importante. Am lucrat mult și am ajuns la burnout. A fost un moment în care mi-am văzut viața de până acum și insuccesele pe care eu consideram că le am. Pentru că sindromul impostorului te poate păcăli și nu vine singur, ci la pachet cu nesiguranță de sine și o mulțime de alte elemente care, până la urmă, ne fac oameni. Cred cu tărie că, totuși, poate fi combătut. Este nevoie de o structură în care să ne celebrăm reușitele, să le afișăm într-un loc în care să le vedem cel puțin noi, ca să știm că există și să avem încredere că suntem pe drumul cel mai bun pentru noi. Uneori mă gândesc că poate toată viața voi medita la asta. Apoi îmi amintesc că întotdeauna vor fi oameni mai frumoși, mai înalți, mai deștepți și mai creativi decât mine, dar am unele trăsături proprii, care mă fac unică și cumva perfectă în imperfecțiunea mea. Dacă și tu simți asta în cariera ta, ești în impas – te temi să fii tu și să fii total așa cum ești, dă-mi un semn, mă va ajuta să știu că nu sunt singură și poate reușim să ne susținem reciproc.