7 motive pentru care îmi doresc să fiu profesoară de economie
Eu sunt ca o carte deschisă. Uneori tind să fiu chiar prea sinceră și spun cam tot ce gândesc, ceea ce nu se încadrează întotdeauna în categoria calităților. Fiecare cu “păcatele” lui, nu? Și totuși, există un vis (sau mai degrabă un obiectiv) pentru viitorul nu foarte îndepărtat, unul pe care îl știu doar câțiva oameni. De ceva vreme ezit dacă e sau nu momentul să scriu despre acest aspect. Așa că, pot zice că a venit la fix campania „Trăiește cu personalitate!”, dezvoltată de DeMedia.ro. Mi s-a părut atât de drăguță inițiativa, încât m-am hotărât să particip și să îți destăinui că… îmi doresc să devin profesoară de economie! Da, asta înseamnă că voi preda la liceu. Indiferent dacă te-am surprins sau nu, cu siguranță nu știi motivele care m-au ghidat să iau această decizie. Le regăsești mai jos. Planul e bine pus la punct, nu e o idee spontană de a mea, și deja fac pași în direcția lui: fac partea a II-a a Modulului Psihopedagogic, iar la vară intenționez să dau examenul de titularizare. Bineînțeles, asta dacă revine viața la normal, pentru că nu-mi doresc să fiu din prima profesor în online. Emoțiile ar fi enorme și la clasă, deci nu e cazul să le amplific cu internetul care nu merge bine și tot felul de alte probleme tehnice. Eh, mai pot aștepta un an la nevoie. Cert e că am unul dintre acele “visuri la cheie”, ce își urmează cursul firesc pentru a deveni realitate. Iată, așadar, ce mă motivează spre a-l îndeplini. 7 motive pentru care îmi doresc să fiu profesoară de economie 7. Mă simt în largul meu între adolescenți/tineri Probabil că știi deja, am fost Președintele Asociației Studenților Economiști din Oradea (ASEO) până anul acesta în mai. Atunci mi-am dat seama că iubesc să fiu în centrul tinerilor, să le vorbesc, să-i motivez, să fac jocuri și diverse activități cu ei, văzându-i cum evoluează sub ochii mei. Dacă nu pot fi o veșnică studentă, meseria de profesor e de lungă durată. În plus, am ocazia să văd o mulțime de generații crescând sub ochii mei, să mă hrănesc cu entuziasmul lor și, prin intermediul lor, să rămân tânără pentru totdeauna. 6. Plănuiesc să fiu un exemplu că “se poate” pentru elevii mei Fiind imobilizată într-un scaun cu rotile, situația mea este una mai… specială. Cu toate acestea, cred cu tărie că nimic nu este imposibil și că noi ne impunem propriile limite. Se poate vedea asta prin faptul că nu am renunțat și lupt neîncetat pentru ceea ce îmi doresc. Astfel, nu este o laudă când spun că vreau să fiu un exemplu pentru viitorii mei elevi. Dacă eu reușesc să fac atâtea lucruri, ei ce scuză au? Trebuie neapărat să creadă în puterea lor interioară, deoarece sunt capabili să obțină absolut orice. Totodată, sper eu, vor deveni mult mai deschiși față de persoanele cu dizabilități și vor ajunge tineri care le vor accepta (nu numai tolera) senin în rândurile lor. 5. Vreau să dau mai departe din cunoștințele mele Am iubit cifrele încă de mică. Întotdeauna am avut performanțe mult mai bune pe partea de real decât pe cea de uman. Dacă spun adesea că mă joc cu scrisul, când vine vorba de calcule sunt cât se poate de serioasă. Acolo sunt ca peștele în apă. Astfel, este clar că principalele cunoștințe pe care îmi doresc să le dau mai departe sunt legate de economie. Atâta că voi depăși granița aceasta și intenționez să-i provoc să descopere viața și să o privească din perspective inedite. 4. Voi învăța tinerii să se orienteze spre dezvoltarea lor personală Acest punct se leagă într-o mare măsură de cel anterior. Sunt convinsă că multe dificultăți din viață și alegeri greșite pot fi evitate cu ajutorul dezvoltării personale și a cunoașterii de sine. Sigur, educația are un rol primordial, dar ea poate fi continuată inclusiv și în afara școlii, respectiv mediului familial. Voi încuraja adolescenții să citească cărți de autodezvoltare, voi organiza traininguri pentru ei și, evident, îi voi îndruma spre voluntariat. După ce mă voi obișnui puțin cu noul meu rol, îmi doresc să fac eu însămi un “club” de voluntariat cu ei. Pentru că profesori sunt o grămadă, mentori, în schimb, foarte puțini. Spre acest statut aspir eu. 3. E nevoie de oameni creativi la catedră, care să se adapteze vremurilor în care trăim Din păcate, tehnologia avansează mult mai repede decât metodele de predare ale unor profesori. Degeaba se plâng aceștia că nu sunt băgați în seamă, e de așteptat, având în vedere că vin cu aceleași idei învechite ce funcționau în urmă cu 20-30 de ani. A fi profesor, consider eu, e mai mult decât un simplu job, e o vocație și adaptarea e esențială. Tehnologia, culorile și aplicațiile trebuie să fie prieteni ai dascălilor, nici într-un caz dușmani. Pentru început, am “ochit” de pe site-ul DeMedia câteva pixuri, calendare (acesta mă tentează cel mai mult) și agende (preferata mea e aici) moderne, care mă vor ajuta să mă organizez eficient. Cel mai tare mă încântă că pot să le personalizez cu logo-ul și detaliile blogului. În acest fel voi avea mereu cu mine această bucățică din sufletul meu. 2. Știu că pot face economia interesantă și atractivă, cu tot felul de jocuri Trecând la următorul nivel, nu doar metodele de predare, ci și materia propriu-zisă poate fi atractivă. Se pot face asocieri cu realitatea, mai ales când ne referim la economie. Banii vorbesc, nu-i așa? Nu pot zice că am făcut cercetări atente, însă am identificat câteva jocuri ce i-ar putea atrage ca un magnet pe liceeni, consolidându-le în același timp și informațiile studiate. Cu siguranță vor reține mult mai ușor și pe termen lung ceea ce le predau. Noi, economiștii, căutăm veșnic cazurile win-win (câștig-câștig). 1. Îmi doresc să contribui la formarea caracterelor E foarte simplu să spunem că adolescenții sunt rebeli, răi și se comportă prostește, neștiind ce înseamnă cu adevărat greutățile și responsabilitățile. Fiecare vârstă se confruntă cu
Dau, nu dau la doctorat… Am intrat, dar nu mă duc
Am făcut destule nebunii din impulsivitate până acum, însă înscrierea la admitere pentru doctorat la ASE îți va face o idee despre… firea mea. E o poveste amuzantă, zic eu, care am promis că va ajunge pe blog. Nu de alta, dar am câteva lecții învățate prin prisma ei, chiar dacă s-a întâmplat extrem de recent. Hai să o luăm cu începutul, ca să înțelegi exact cum (mai bine zis când) m-am decis eu să dau la doctorat și cum au decurs lucrurile de acolo înainte. Poate vei crede că e de ordinul fantasticului, însă, deși îmi plac enorm romanele, nu exagerez deloc. Am oameni care pot confirma. Dacă vreodată voi da la doctorat, va fi în afara țării Aceasta a fost replica ce m-a ghidat pe întregul parcurs al anului universitar trecut, când lumea, inevitabil, îmi punea întrebarea legată de doctorat. La un moment dat, eram de-a dreptul hotărâtă s-o fac. Mi-am întrebat, așadar, toți cunoscuții care fac, au făcut sau știu persoane care fac studii postuniversitare în străinătate, despre cum funcționează sistemul. În acest fel am și aflat că în Olanda se poate face doctoratul în mod gratuit. Deja schimbasem placa cu “m-am gândit să dau la doctorat în Olanda, dar mai văd eu ce și cum”. Cu toate acestea, n-am dat nici măcar o căutare pe Google în acest sens. Am continuat să mă amăgesc că am timp să caut și să aplic. Unde era graba? Bineînțeles că timpul a tăcut și a trecut. Când am intrat în febra disertației (la care am scris nu mai puțin de 178 de pagini), mi-a ieșit complet din cap doctoratul. De fapt, am zis cu convingere că nu mai vreau să aud de studii: mi-a ajuns! Parcă, totuși, aș aplica la doctorat la Timișoara Cu acest gând am intrat efectiv în vară, după ce am susținut lucrarea de disertație. Făceam planuri împreună cu o prietenă și fostă colegă, că ar fi fain să dăm amândouă și să ne încurajăm reciproc. Nu e simplu să treci peste acei minim 3 ani și orice doză de motivație e binevenită. De ce Timișoara? Ei bine… încă din liceu mi-am dorit să devin economist prin intermediul FEAA. Primisem pliante în clasa a 12-a și mi-a rămas întipărit motto-ul conform căruia acolo ești “feeară” sau ceva de genul acesta. Părea cool și auzisem numai de bine despre facultate. Pentru că scopul meu nu e să fac reclamă acelei facultăți (n-am văzut-o decât în poze), mă văd nevoită să recunosc ceva. Să zicem că motivele mele pentru a da la acea facultate nu erau în întregime obiective (băieții ăștia și zăpăceala de la 19 ani!)… Cert e că am rămas în Oradea, am urmat cursurile FSE și a fost în regulă. “Problema” e că sunt perseverentă de fel și nu am renunțat atunci. (Nu îți face iluzii, pentru că mă refer strict la facultate.) Istoria s-a repetat oarecum și la master am reușit să-mi conving părinții că FEAA este alegerea. De data asta m-am pregătit: am găsit o specializare în engleză la frecvență redusă și mi-am făcut tot dosarul. Mă și vedeam studentă acolo. N-am calculat însă posibilitatea de a primi adeverința de absolvire a licenței în timp util pentru înscriere… Restul e istorie. Deci da, după asemenea peripeții, îți poți imagina că am devenit de-a dreptul încăpățânată. Nu e de mirare că am vrut să “sfidez” soarta măcar la doctorat. Eram pe principiul: “ha, uite că, până la urmă, am făcut-o!”. Prietena mea avea alte griji mai presante atunci și mi-a zis că se mai gândește, vom vorbi cu altă ocazie despre acest subiect. Sincer, cum era o ambiție la acel moment mai mult decât o dorință, am lăsat-o baltă. Mi-am concentrat atenția asupra altor proiecte, cum ar fi blogul. Am uitat cu desăvârșire de doctorat. Viața mea era (prea) calmă și își urma cursul liniștit. Îmi lipseau provocările, termenele limită și adrenalina, însă am început să mă obișnuiesc cu letargia. Totul era liniar, până când… Da’ nu dau eu la doctorat la ASE? Nu, nu mi-a apărut întrebarea chiar din senin în minte. A fost nevoie de o discuție cu prietena mea menționată anterior, marțea trecută (08.09.2020), prin care mi-a spus că, într-un final, ea aplică la doctorat în Oradea. Mi-am amintit că și eu voiam să aplic, deși nu m-am interesat practic de nimic. Am întrebat-o pe fată care sunt profesorii cu care pot face doctoratul aici. Doamna pe care o îndrăgesc eu din suflet (mi-a fost coordonator la disertație) și poate va afla acum că îmi e un model, nu era pe listă și nu înțelegeam de ce. Apoi am descoperit că dumneaei se ocupă de partea de doctorat la… ASE, adică la Academia de Studii Economice din București. Nu știu dacă e curaj sau inconștiență, însă n-am stat pe gânduri. Fix în acea seară, pe la 18:30, am sunat-o pe doamna profesoară și i-am spus că vreau să dau admitere la doctorat. Evident, rugând-o să îmi fie din nou coordonator. Răspunsul a fost: “Dana, tu știi că poți face doctoratul cu mine doar la ASE, la București?”. Aflasem cu vreo 2 ore în urmă, dar da, practic pot zice că știam. Eram afară, în parc, cu o prietenă, însă imediat am intrat pe site-ul doctorat.ase.ro și m-a luat frenezia: un loc bugetat la frecvență redusă. Aspiram pentru el, fiindcă taxa pe an e de 10.000 lei. Înscrierea se făcea online, pe 8 și 9 septembrie. Era 8 seara, atât ca oră, cât și ca dată, iar documentele necesare păreau interminabile. Îți dai seama că s-ar fi instalat panica, dacă aș fi avut timp de ea. N-aveam. Astfel, în timp ce participam la o ședință online pentru voluntariat, mă chinuia talentul cu completarea formularului principal pentru admitere. (Pe această cale îmi și cer scuze de neatenția pe care poate am arătat-o față de colegi, dar am reținut ce s-a discutat și am făcut tot posibilul să îmi fac bine treaba.) M-am culcat târziu, după ce am umplut stick-ul cu hârtii ce