#3 Jurnal de călătorie: Bruxelles
Mi-am dorit o vacanță diferită, în afara țării, de ceva timp. Și în sfârșit mi-a ieșit! Am planificat excursia în Belgia, la prietena mea dragă, Denisa Dan, cu mai bine de o lună și jumătate înainte. Doar că abia la finalul lui februarie s-au aliniat astrele și am reușit să ajung acolo. Despre Deni aș putea vorbi la nesfârșit: e un om tare frumos la propriu și la figurat. Pe lângă că mi-e o prietenă extraordinară, este implicată în proiecte legate de susținerea persoanelor cu dizabilități. Călătorește, face sport și arată că normalitatea din spatele „imperfecțiunilor” fizice. Mă inspiră zi de zi și sunt sigură că te va motiva și pe tine dacă îi dai un follow pe Instagram. Excursia a fost cu peripeții, pentru că zilele au fost doar trei, însă nopțile patru. O zi suplimentară am avut de „drumeție”, dacă vrei, de la Oradea la Cluj, de unde am luat avionul. Stai că îți povestesc mai pe larg. 26 februarie – 1 martie 2025 – Bruxelles: girls trip și ciocolată Miercuri La ora 8 am avut ședința de Yumeiho, cu draga mea terapeută Inna. A fost intens, cum e de obicei, pentru că această tehnică îmi pune în mișcare întregul corp și mă aliniază atât la propriu, cât și la figurat. Ador poveștile noastre care îmi dau sens în dileme și sfaturile minunate pe care le primesc de la Inna. Apoi am lucrat puțin, pentru că nu m-am putut abține, iar la 12:40 am pornit oficial spre Cluj. Cum? Simplu: cu BlaBlaCar. N-am mai folosit platforma de vreo șapte ani, de pe vremea când eram în Spania. Însă, cum trenul nu funcționează în acea direcție în momentul de față, iar despre autocarul care îl înlocuiește am auzit multe povești – și e greu să ridici scaunul rulant într-o asemenea mașină, ca să nu mai vorbesc despre mine – am preferat această opțiune. Mi-a fost groază, recunosc, dar a ieșit mult mai bine decât m-am așteptat. Am cunoscut o fată de clasa a VIII-a, tare drăguță, care face volei de performanță și s-a mutat pentru el într-un alt oraș. M-a marcat maturitatea ei și modul în care și-a luat, practic, viața în mâini. Cealaltă pasageră a fost o doamnă care a trăit mai bine de 20 de ani în afara țării și mi-a oferit o perspectivă foarte diferită asupra lumii. M-am simțit inspirată de ambele. Cât despre șofer, a fost extrem de profesionist, prietenos și de ajutor. Am avut o călătorie faină și timpul a trecut repede, pentru că la 15:40 deja eram în Cluj, pregătite să mergem spre mall, unde să petrecem câteva ore, să vedem ce mai e pe acolo. Nu de alta, însă era destul de frig afară și noi aveam troller-ul după noi. Șoferul s-a oferit să ne ducă până la aeroport, doar era mult prea devreme. I-am explicat că nu găsisem ceva mai târziu spre Cluj care să mă ducă în siguranță și să mă asigure că ajungem la timp, pentru că am mai avut o experiență cu pierderea avionului. Oricum, zis și făcut. Ne-am îndreptat spre Iulius Mall, unde am mâncat pentru prima dată la Pizza Hut. A fost ok, ce pot să zic. Cred că mă așteptam la vreo pizza senzațională, având în vedere că e un brand renumit. Mnah, atâta s-a putut. Am reușit să luăm câteva mărțișoare din mall, lucrate manual, care mi-au făcut sufletul să urce un pic pe spre cer. Su-per-be! Apoi mi-am luat o cămașă (maro, nu neagră). M-am gândit că din Cluj nu am nimic și nici nu am mai apucat să-l vizitez de prin școala generală, când am fost acolo la Grădina Botanică. Pe urmă, ne-am îndreptat frumos spre aeroport. Am ajuns cu ceva timp înainte, timp în care am apucat să-mi citesc mesajele, să le răspund și să mă asigur că totul e în regulă… că pot lipsi trei zile întregi din viața mea profesională. Îmi place jobul meu și libertatea pe care o am, faptul că pot să-mi iau liber oricând îmi doresc și să recuperez la fel. Cât timp îmi ating termenele limită, totul este bine. Mi-a fost frică la aeroport, nu știam cum mă vor urca în avion. Prietenul meu Ovi, îmi zisese că e posibil să nu aibă nici ei lift de urcare, la fel ca în Oradea. M-a luat ditamai panica. Din fericire, totul a decurs minunat. M-au urcat în avion ok, aveau și scaun cu mânere pentru brațte: totul a fost în ordine. La sosirea în Bruxelles a fost puțin provocator. Nu am luat în calcul faptul că oamenii vorbesc mai degrabă franceză decât engleză. În momentul acela am regretat că nu am pus mai mult accent pe franceză (materie pe care am făcut-o mai bine de 12 ani, de-a lungul școlii și facultății). Revenind, acolo, mama – pentru că se temea după ultimele experiențe să lase pe altcineva să mă ajute – s-a crezut vitează și a vrut să mă mute singură din scaunul acela special în scaunul meu rulant. Surpriză: a alunecat și era cât pe ce să cădem amândouă. Noroc cu cei doi oameni de la asistență, care ne-au ajutat imediat. Altă surpriză a fost să constatăm că roaming-ul nu ni s-a activat automat. Deci, n-am avut semnal la telefoane, nici acces la internet, decât în aeroport. Vestea bună e că a venit prietena mea, Denisa, împreună cu sora ei, să ne recupereze. Nu e chiar în oraș aeroportul respectiv, iar până în orășelul în care locuiesc ele am mai făcut vreo oră pe drum. Deja era miezul nopții. Am ajuns frânte de oboseală, dar bucuroase pentru revedere și entuziasmate de zilele ce urmau. Ce pot să zic e că hotelul, deși de trei stele, nu pot spune că a fost la superlativ. Mă uitam pe hol și aveam impresia că sunt în ceva film de groază, că va ieși vreo arătare de undeva. Prin „arătare” mă refer la șobolani, de care am o fobie serioasă, ca de gândaci. N-a fost cazul, mulțumesc Universului,
Bolt, prietenie și Brașov
Vreo două săptămâni nu am scris aici, în ciuda promisiunilor mele (către mine însămi, mai ales) că nu mai ratez sau amân. Am avut prima mică vacanță după o lungă perioadă de timp și am hotărât să mă bucur de ea în totalitate. Poate că nu menționam asta – chit că perfecționista din mine încă se simte ușor vinovată – dacă nu se lega de scurta poveste pe care vreau să ți-o spun scriu azi. Deci și prin urmare, m-am dus împreună cu niște prieteni la Brașov. A fost cu atât mai fain, cu cât suntem din capete opuse ale țării și ne vedem foarte rar. Ne-am întâlnit practic acolo, mai mult sau mai puțin la mijlocul drumului dintre noi. Și a fost frumos… dar nu tot. Fix primele 10 minute pe meleaguri brașovene mi-au lăsat un gust amar, pentru că mi-au amintit ce aiurea e uneori viața. Sau nu ea neapărat, ci atitudinea umană. Hai să-ți povestesc mai bine faza, ca să înțelegi exact la ce mă refer și de ce m-a afectat incidentul cu pricina. O vacanță cu peripeții de la primul pas Este ora 16:30 și tocmai am ajuns cu microbuzul în Brașov. Am făcut 10 ore și jumătate pe drum, sunt obosită, mi-e cald, sunt cam sictirită și îți poți imagina că deloc o companie plăcută. Și totuși, m-a cuprins entuziasmul la gândul că băieții ne așteaptă sosirea, așa că zâmbesc atunci când îi văd și recunosc că pe moment nu prea știu ce să zic. Evident că fac o glumă idioată, mă iau de viețile lor și ”salvez” situația ca de obicei. Ei bine, ajungem la un punct critic. Cazarea e la vreo 30 de minute de mers pe jos de locul unde suntem noi, lângă gară, iar noi avem și bagaje. Trei la număr, două giamantane și o plasă maaare. Cum mergem acolo? După îndelungate negocieri, ajungem la concluzia că cel mai bine ar fi ca o parte dintre noi să ia un Bolt și să meargă cu bagajele, în timp ce ceilalți să facă plimbarea pe jos. Știam deja din experiențe trecute că e complicat să comanzi un Bolt pentru scaunul cu rotile. Mereu plasam comanda, luam legătura cu șoferul și mai mult de jumătate din cursele comandate ajungeau să fie anulate. Fie nu avea șoferul suficient loc în portbagaj, fie nu era foarte dornic să călătorim împreună. Ce pot să zic, sunt periculoasă de felul meu. Ideea este că nu aveam deloc dispoziția necesară pentru o nouă experiență de genul acesta, și era clar că voi fi printre cei care merg pe jos. S-a decis. Unul dintre băieți a pus comanda pentru Bolt, care a și venit destul de repede… Cu Bolt sau fără Bolt? Adevărul este că noi eram șase oameni acolo și aveam bagajele mai sus menționate alături. Mașina era mare, dar chiar și așa, era logic că nu am fi încăput toți în ea. Surpriza a fost însă faptul că, atunci când mașina s-a oprit la vreo 20 de metri de noi și am pornit într-acolo, a anulat instant cursa și… a plecat fără niciunul dintre noi. Pe moment am fost cu toții șocați. Ne uitam unii la ceilalți și nu înțelegeam ce s-a întâmplat. Cum adică a plecat pur și simplu? Nu ne-a zis nimic, nu ne-a întrebat nimic, nu a comunicat deloc cu noi. Nu avea idee care dintre noi își propune să meargă cu el sau despre ce e vorba. A preferat să dispară, fără nicio explicație. Aș fi râs dacă întâmplarea ar fi fost cumva singulară. Cu toate acestea, de-a lungul timpului, am întâlnit multe refuzuri de genul acesta. Unele mai cu tact, altele lipsite total. Și mi-am dat seama că da, poate că de data aceasta nu a fost vorba efectiv de discriminare 100%, că persoana respectivă a avut o problemă cu dizabilitatea mea. Nu. Poate omul s-a speriat de numărul nostru combinat cu cel al bagajelor. Însă nu am putut să nu mă întreb dacă li s-ar fi întâmplat același lucru prietenilor mei în cazul în care eu nu eram cu ei. Diversitatea și incluziunea, subiecte delicate Da, consider că mai avem mult de lucru până când vom ajunge să vedem normalitatea din diversitate. Abia atunci vom putea să fim mai bine cu noi însine, să încercăm să înțelegem diferențele dintre noi și să le dăm voie să ne apropie unii de ceilalți, nu să ne despartă. Pe urmă, vom putea vorbi pe bune despre incluziune, fiindcă e un proces psihologic pe care trebuie să-l ducem fiecare dintre noi, înainte de toate, cu propria persoană. Și nu e deloc simplu sau ușor. Nu ne iese întotdeauna. O pățesc și eu, o pățești și tu. Contează doar modul în care gestionăm situațiile prin care trecem și cât de tare le dăm voie să ne definească. Pe mine nu m-a mai afectat atât de tare experiența aceasta, cum poate că ar fi făcut-o în urmă cu ceva ani. Este trist cumva că m-am obișnuit, că mi-am construit reziliența, dar, pe de altă parte, este minunat, în opinia mea, că în momentul de față am curajul să expun situația respectivă. Nu-mi (mai) e rușine… cu mine. Aceasta sunt eu, cu scaunul cu rotile din dotare. E ok. Mă accept așa cum sunt și duc toate luptele necesare pentru normalitatea mea. Ca să termin și povestea, în final ne-am dus cu toții pe jos (ceilalți au suferit mult mai mult decât mine). Le sunt recunoscătoare pe calea asta că mi-au fost și îmi sunt ”acolo”. Și stai așa, că n-am terminat nici cu tine… Te provoc să-mi spui un moment care te-a marcat neplăcut, dar ți-a schimbat mindset-ul sau te-a ajutat să vezi că ești mai bine cu tine. Aștept cu nerăbdare și drag să te citesc!
26 de lucruri învățate în 26 de ani
În urmă cu 5 ani, am postat, de ziua mea, pe blogul www.danamierlut.blogspot.ro un articol cu unele dintre cele mai importante lucruri învățate în 21 de ani. Erau 21, echivalente pentru atâția ani. Am format astfel o adevărată tradiție și în fiecare an ce a urmat am completat lista. Mă apucă nostalgia citind-o acum (cu atât mai mult cu cât mă simt taaare bătrână), când am trecut de un sfert de secol. Desigur, am adăugat un nou element, care pot zice că mi-a influențat deciziile majore cu care mi-am început anul. Probabil că sunt, în mod oficial, la vârsta reflecțiilor. Așa că iată… 26 de lucruri învățate în 26 de ani 1. Am învățat să lupt pentru ceea ce îmi doresc Lucrurile cele mai importante în viaţă nu cad din cer, trebuie muncit din greu pentru a le obține. 2. Am învățat să îmi urmez visurile Reușita cea mai mare vine atunci când facem ceea ce ne place. Nu aş putea lucra într-un domeniu care nu mă reprezintă. 3. Am învățat să cred în mine Nu pot să creadă alții în mine dacă nici eu nu o fac. Eu mă cunosc cel mai bine, iar încrederea în propriile forțe este primul pas spre atingerea țelului final. 4. Am învățat să fiu optimistă “Cum iți sunt gândurile, așa îți este și viața”. Fii pozitiv, iar lucrurile ți se vor așterne în cale așa cum îți dorești. 5. Am învățat să fiu mai tolerantă Sunt o fire perfecționistă și am așteptări mari de la cei din jur. Totuși, timpul mi-a demonstrat că fiecare om greșește, că nu există persoană care să exceleze în toate privințele. Nimeni nu e perfect. 6. Am învățat să mă bucur de fiecare clipă Viața e scurtă și oricând se poate sfârși. Așadar, mă bucur de fiecare moment petrecut cu familia, cu prietenii sau cu mine însămi, fiindcă nu se știe când poate fi ultimul. 7. Am învățat să îmi setez obiective Obișnuiesc ca la finalul unui an să îmi stabilesc cel puțin 10 obiective pentru anul următor. De asemenea, privesc lista pentru anul ce tocmai a trecut și analizez retrospectiv situația. În general le ating pe majoritatea. Scrierea obiectivelor motivează creierul să nu renunțe până ce sarcinile sunt îndeplinite. 8. Am învățat să nu renunț niciodată Ok, s-a întâmplat să nu îmi iasă un plan. Nu e sfârșitul lumii. O iau de la capăt și abordez o nouă tactică. Am pierdut o luptă, nu întregul război. 9. Am învățat să cred în oameni Ca orice om, am fost rănită de persoane la care nu m-aș fi așteptat. Asta nu înseamnă că trebuie să îmi pierd încrederea în specia umană. Nu toată lumea e la fel. Dezamăgirile fac parte din cursul firesc al vieții. Va apărea altcineva care va compensa pierderea suferită. 10. Am învățat să râd din tot sufletul La finalul călătoriei nu ne amintim toate greutățile și răutățile pe care le-am înfruntat în drumul spre succes, ci momentele în care ne-am simțit bine și am trăit din plin. 11. Am învățat să îmi păstrez sufletul de copil Copiii se bucură de fiecare clipă și inocența lor e un exemplu că binele există. Adulții tind să uite în goana lor pentru un trai mai bun să aprecieze tot ceea ce îi înconjoară, iar eu nu vreau să ajung astfel. 12. Am învățat că scump nu înseamnă neapărat și bun Cele mai speciale lucruri în viață sunt gratuite: iubirea, prietenia, pacea sufletească. Lucrurile materiale nu ne aduc fericirea, doar o întrețin pe cea existentă. 13. Am învățat că fiecare alegere contează Înainte de a lua o decizie ce îmi va influența viața, mă gândesc la consecințe. Impulsivitatea nu își are locul în asemenea momente. 14. Am învățat să fiu recunoscătoare pentru tot ce am Cu toate că îmi doresc mai multe lucruri, realizez că sunt oameni care nu au nimic și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce e frumos în viața mea. 15. Am învățat să păstrez alături persoanele care contează Este de 1.000.000 de ori mai bine să ai alături 3 prieteni buni, care te cunosc cu adevărat și care te susțin orice ar fi, decât 50 superficiali. La un moment dat realizăm cu toții că nu cantitatea contează, ci calitatea. 16. Am învățat să iubesc din toată inima Iubesc oamenii, iubesc animalele, iubesc natura și lumea în care trăiesc. Totul este atât de frumos încât n-ai cum să nu iubești! Cel mai bun exemplu de iubire necondiționată consider că ni-l oferă câinii, care își iubesc stăpânul mai mult decât propria viață. Chiar și chinuiți fiind, aceştia continuă să iubească. 17. Am învățat că orice gest contează Altruismul nu ține de condiția socială. Uneori ajunge să îi dai cuiva un sfat, să îl încurajezi, iar astfel îi salvezi viața. 18. Am învățat să nu trăiesc în trecut Trecutul e trecut, nu se mai întoarce. Degeaba mă gândesc numai la ce s-a întâmplat fiindcă nu se schimbă nimic. Pot doar să iau învățămintele necesare din fiecare experiență și să merg înainte. 19. Am învățat să fiu atentă la tot ce e în jur Viața e un fel de școală. Cu toții avem parte de teste și teme care ne testează cunoștințele. Informațiile sunt peste tot în jurul nostru. Dacă vrem să nu rămânem “corigenți”, trebuie să fim receptivi și să acumulăm cât mai multe cunoștințe. Învățatul e un proces care se desfășoară pe tot parcursul vieții. 20. Am învățat că uneori e bine să mint Există unele cazuri în care consider că mințitul nu este un lucru rău. În această categorie includ lucruri pe care ni le spun părinții în copilărie pentru a ne vedea fericiți și protejarea unei persoane de un adevăr dureros. 21. Am învățat să îmi înving fricile Teama nu face nimic altceva decât să ne țină pe loc. Ea ne oprește evoluția. Pe fiecare treaptă ce urc spre marele țel al vieții mele las una dintre frici. 22. Am învățat să nu am așteptări Chiar dacă ai impresia că știi foarte bine