Jurnal la un an de pandemie: mă sufoc
Mă sufoc. Am crezut că e vorba doar de burnout-ul din penultimul articol publicat – Când Burnout-ul Devine Mai Mult Decât O Noțiune Abstractă. Dar între timp am realizat că e mai mult de atât la mijloc. Anul acesta de pandemie m-a epuizat psihic. M-am transformat dintr-o optimistă convinsă într-o semi-depresivă. Sau nu. Exagerez puțin acolo, de dragul efectului dramatic. Sunt relativ în regulă, zâmbesc și râd, mă bucur de momentele simple, doar că mă simt destul de singură și uneori tristă fără motiv. Am impresia că am pierdut câte un strop din mine în fiecare zi în care am continuat să stau în cea mai mare parte a timpului închisă în casă. Camera mea veselă, portocalie și, aș putea zice, zglobie, pare că mă înghite cu totul. Nu întotdeauna e o închisoare, ce-i drept, dar nu ar trebui să fie deloc. Mă pierd tot mai mult cu fiecare moment nou ce trece. Supraviețuiesc, nu prea mai trăiesc. M-am hotărât însă că a ajuns. Nu mai pot să stau numai eu cu mine. Oricât de amuzantă și carismatică aș fi, o schimbare de peisaj e binevenită. Am două elemente esențiale fără de care nu pot trăi: oameni și soare. Pur și simplu așa funcționez eu. De soare mă bucur constant într-o oarecare măsură, dar e timpul să ies mai mult, să socializez în realitate. Online versus offline Online-ul este extrem de util, mi-a ușurat viața atât mie, cât și multor altora de-a lungul existenței lui. Și a fost vital în această perioadă complicată, nimic de obiectat aici. Problema e că “ce-i prea mult strică”. O luăm razna trăind în permanență în fața ecranului. Îmi lipsesc profund conexiunea umană, zâmbetele reale, palpabile ale oamenilor și vibrația creată între priviri. Cel mai mult dintre toate îmi e dor de mine, cea din urmă cu un an. Acum parcă mi-am pierdut aspirațiile și direcția. Vreau să zbor din nou prin galaxii necunoscute și ireal de frumoase. Vreau să-mi cânte inima și ochii să-mi strălucească de o lumină interioară mai puternică decât însuși soarele. Așa sunt atunci când am programul încărcat de activități. Vreau să plutesc din nou prin tot ce mă înconjoară, pentru că orele trec altfel dacă ești mereu în mișcare. Pandemia va avea efecte negative asupra sănătății noastre mentale multă vreme de aici încolo. Și nici nu știm ce e mai rău: COVID-ul sau faptul că înnebunim încet și sigur? Panica e cel mai periculos virus de pe planetă Privesc în jur și văd tot mai des pe stradă persoane ce nici nu se chinuie să poarte mască. Pentru ele, virusul e în general un mit, iar conspirațiile primează. Nu le blamez, însă în același timp nu mă alătur lor. În ritmul ăsta, e clar că normalitatea este departe de noi. Am obosit să încerc să explic cuiva ceva, deoarece văd și singură că sistemul în care trăim e defect. Restricțiile sunt rareori benefice, ceea ce înseamnă că nicio “tabără” nu are în totalitate dreptate. Și totuși, lumea s-a schimbat, păcat că nu tocmai în bine. Panica e adânc ancorată în noi. Se manifestă sub cele mai bizare forme și ne determină adesea să luăm decizii drastice. Trist e că o facem în mod absolut inconștient. Un strănut, de exemplu, întoarce toate privirile pe o rază de kilometri. Cu câteva săptămâni în urmă, m-a luat claustrofobia stând la coadă la casa de marcat a unui supermarket aglomerat. Nu-mi amintesc să mai fi pățit vreodată așa ceva. Dar, în definitiv, viața e surprinzătoare, nu? Ne hrănim cu frica de prezent și mai ales de viitor. O asimilăm mai cu patos decât oxigenul. De aceea, trebuie să luăm o pauză de la ce ne înconjoară, să nu mai citim sau ascultăm știrile și să ne încărcăm cu pozitivism. Avem nevoie de aceste “trucuri” mai mult ca oricând. Eu mă întorc la aer, la cei dragi, la soare și la voluntariat. Am pierdut destul un an. Nu îi mai dau voie încă unuia să dispară, fiindcă risc să mă dezintegrez odată cu el. Până la urmă, ce trebuie să mi se întâmple, mi se va întâmpla oricum. E ciudat că am mai scris despre asta în luna septembrie a anului trecut. Articolul Am Hotărât Să Mă Protejez, Nu Mă (Mai) Izolez a fost urmat de o serie de schimbări, însă nu tocmai suficiente. Trec la următorul nivel, care sper să fie și ultimul în ceea ce privește dorul de propria persoană și neliniștea provocată de o viață anostă. Urăsc situațiile mediocre, deoarece nu-mi place să mă mulțumesc cu puțin. Consider că merit mai mult și lupt neîncetat să obțin. În clipa asta vreau magia lumii înapoi. Rămâne de văzut în cât timp voi ajunge la ea. Întrebarea de final este banală poate și totodată plină de semnificații: oare când vom reveni 100% la viețile noastre obișnuite, cât de diferiți vom fi? Ne vom recunoaște probabil în oglindă (câteva kilograme în plus nu se pun la calcul), la o introspecție atentă vom constata în schimb cu exactitate cum stă treaba. Abonează-te pe blog și te voi ține la curent cu ce mai postez! Abonare