Emoții, dureri și fapte eroice
Acum aproximativ un an ne-am dat seama cu toții că 2020 era compromis. Adio ieșiri, socializare și activități desfășurate în mod fizic alături de comunitate. A urmat o lungă perioadă de adaptare în online, pe care am ajuns să credem cu adevărat că o stăpânim. Dar nu a fost tocmai așa. Când a început 2021, ne rugam cu ardoare pentru o schimbare. Eram încrezători în viitor, că nu vom lăsa să ne fie “furat” încă un an. Speranța încolțea în fiecare dintre noi că vom depăși pandemia. Cred că de fapt ne-a depășit ea pe noi, iar acum nici nu mă refer la numărul îmbolnăvirilor sau la diversele reguli și restricții. Vorbesc despre implicațiile emoționale care, deși nu se văd, ies din ce în ce mai mult la iveală. Cocktail de sentimente și epuizare Asta descrie cel mai bine felul în care m-am simțit în ultima perioadă. Am scris despre tristețe, dorință de normalitate și burnout (Când Ai Nevoie Să Spui Stop… Și Să Vezi Cum O Iei De La Capăt, Jurnal La Un An De Pandemie: Mă Sufoc și Când Burnout-Ul Devine Mai Mult Decât O Noțiune Abstractă). Imediat ce aveam impresia că lucrurile se așază pe un făgaș relativ liniștit, ceva conturba din nou slabul echilibru obținut. Și mă luptam cu demonii mei, exact așa cum sunt convinsă că o faci și tu. Întotdeauna voiam mai mult și ceream până și imposibilul de la propria persoană. Nu mă mulțumea nimic propriu zis la mine, fiindcă nu a fost niciodată vorba despre o altă persoană. Competiția cea mai aprigă și așteptările ridicate le avem doar de la noi înșine. Responsabilitățile mi-au plăcut mereu și mi le asumam fără să clipesc măcar, chiar dacă erau în mare parte online și nu mă mai împlineau. Noaptea îmi permiteam să mă ascund într-o lume a lecturii, unde absolut totul este posibil – motto după care îmi ghidez existența. Dana nu are nevoie de somn. Emoțiile copleșitoare de extrovertită închisă în casă au venit și au trecut. Eu m-am transformat undeva pe parcursul drumului lor și nu știu dacă îmi place în totalitate cine am devenit. Dar nu asta contează acum. Lumea mi-a luat o întorsătură neașteptată Și cu tot acest zbucium interior (pe care parcă reușisem să îl gestionez cumva), cu greu am realizat clipa în care m-a lovit realitatea. A fost o lovitură dură, ce încă mă străduiesc să o conștientizez: până și eroii noștri, la care ne uităm ca la icoană, cad uneori. Din păcate, noi rareori suntem capabili să-i ridicăm și să-i susținem. Ne afundăm în propria durere și uităm că a lor e mai mare. Uităm, practic, că e timpul să încercăm pentru puțină vreme să le luăm locul. Asta simt eu vis-a-vis de problemele de sănătate ale mamei. Trebuie să fiu un “adult responsabil” pentru ea și nu prea am idee cum. Încurajez pe toată lumea, iar la ea mi s-au terminat cuvintele și apar doar lacrimile (și insensibilii plâng câteodată). E amuzant că îmi merge gura nonstop și, cu toate acestea, n-am împărtășit cu niciun suflet aceste gânduri. Îmi vine mai la îndemână să scriu pentru colțul meu de rai: blogul. Poate că și tu ai pe cineva acolo ce suferă în vreun fel sau altul și îți prinde bine să citești rândurile mele. Crede-mă pe cuvânt: ești suficient de puternic/ă să faci față situației atât pentru tine, cât și pentru omul drag. Sau poate că durerea este chiar a ta și îți vei deveni propria stâncă de susținere. Doar că înainte de a trece la acest pas în care știi că vei învinge orice obstacol, mai trebuie să afli un mic amănunt. E perfect ok să nu fii în permanență ok Detașează-te o scurtă vreme. Nu, nu căuta la nesfârșit un mijloc de divertisment, căci mai devreme sau mai târziu te vei întoarce exact de unde ai plecat. Alege mai degrabă să te descarci. Stai față în față cu ceea ce simți… cu tine. Privește-ți în oglinda sufletului. Lasă sentimentele să te copleșească și plângi dacă te ajută. Dă toată frustrarea afară, nu o mai ține ascunsă în interiorul tău. Va durea tare, să te pregătești moral. E cât se poate de normal și nu trebuie să te sperii. Este o simplă etapă prin care treci. La finalul ei vei fi deja o variantă îmbunătățită a ta. Dar nu există scurtătură, astfel încât să nu fie nevoie să o trăiești. Luminița va veni, numai că tunelul te va provoca să-ți scoți latura întunecată la iveală înainte. Oferă-ți libertate pentru autenticitate. Nimeni nu se simte excepțional în fiecare secundă din zi sau din noapte. Sentimentele ne fac umani. Ceea ce e minunat. Evoluăm prin ele: nu studiindu-le și privindu-le de la distanță, ci trăindu-le. Trage adânc apoi aer în piept și fii tu! Orice dilemă sau impas are o rezolvare. Și vei găsi drumul corect, atâta timp cât ai încredere în tine. Astrele se aliniază pentru cei hotărâți să le “îmblânzească”. Ești gata să trăiești frumos – cu părți senine și înnorate? Nu-i da voie sclipiciului să se irosească și sclipirii din ochii tăi să se evapore! Abonează-te pe blog și te voi ține la curent cu ce mai postez! Abonare
Jurnal la un an de pandemie: mă sufoc
Mă sufoc. Am crezut că e vorba doar de burnout-ul din penultimul articol publicat – Când Burnout-ul Devine Mai Mult Decât O Noțiune Abstractă. Dar între timp am realizat că e mai mult de atât la mijloc. Anul acesta de pandemie m-a epuizat psihic. M-am transformat dintr-o optimistă convinsă într-o semi-depresivă. Sau nu. Exagerez puțin acolo, de dragul efectului dramatic. Sunt relativ în regulă, zâmbesc și râd, mă bucur de momentele simple, doar că mă simt destul de singură și uneori tristă fără motiv. Am impresia că am pierdut câte un strop din mine în fiecare zi în care am continuat să stau în cea mai mare parte a timpului închisă în casă. Camera mea veselă, portocalie și, aș putea zice, zglobie, pare că mă înghite cu totul. Nu întotdeauna e o închisoare, ce-i drept, dar nu ar trebui să fie deloc. Mă pierd tot mai mult cu fiecare moment nou ce trece. Supraviețuiesc, nu prea mai trăiesc. M-am hotărât însă că a ajuns. Nu mai pot să stau numai eu cu mine. Oricât de amuzantă și carismatică aș fi, o schimbare de peisaj e binevenită. Am două elemente esențiale fără de care nu pot trăi: oameni și soare. Pur și simplu așa funcționez eu. De soare mă bucur constant într-o oarecare măsură, dar e timpul să ies mai mult, să socializez în realitate. Online versus offline Online-ul este extrem de util, mi-a ușurat viața atât mie, cât și multor altora de-a lungul existenței lui. Și a fost vital în această perioadă complicată, nimic de obiectat aici. Problema e că “ce-i prea mult strică”. O luăm razna trăind în permanență în fața ecranului. Îmi lipsesc profund conexiunea umană, zâmbetele reale, palpabile ale oamenilor și vibrația creată între priviri. Cel mai mult dintre toate îmi e dor de mine, cea din urmă cu un an. Acum parcă mi-am pierdut aspirațiile și direcția. Vreau să zbor din nou prin galaxii necunoscute și ireal de frumoase. Vreau să-mi cânte inima și ochii să-mi strălucească de o lumină interioară mai puternică decât însuși soarele. Așa sunt atunci când am programul încărcat de activități. Vreau să plutesc din nou prin tot ce mă înconjoară, pentru că orele trec altfel dacă ești mereu în mișcare. Pandemia va avea efecte negative asupra sănătății noastre mentale multă vreme de aici încolo. Și nici nu știm ce e mai rău: COVID-ul sau faptul că înnebunim încet și sigur? Panica e cel mai periculos virus de pe planetă Privesc în jur și văd tot mai des pe stradă persoane ce nici nu se chinuie să poarte mască. Pentru ele, virusul e în general un mit, iar conspirațiile primează. Nu le blamez, însă în același timp nu mă alătur lor. În ritmul ăsta, e clar că normalitatea este departe de noi. Am obosit să încerc să explic cuiva ceva, deoarece văd și singură că sistemul în care trăim e defect. Restricțiile sunt rareori benefice, ceea ce înseamnă că nicio “tabără” nu are în totalitate dreptate. Și totuși, lumea s-a schimbat, păcat că nu tocmai în bine. Panica e adânc ancorată în noi. Se manifestă sub cele mai bizare forme și ne determină adesea să luăm decizii drastice. Trist e că o facem în mod absolut inconștient. Un strănut, de exemplu, întoarce toate privirile pe o rază de kilometri. Cu câteva săptămâni în urmă, m-a luat claustrofobia stând la coadă la casa de marcat a unui supermarket aglomerat. Nu-mi amintesc să mai fi pățit vreodată așa ceva. Dar, în definitiv, viața e surprinzătoare, nu? Ne hrănim cu frica de prezent și mai ales de viitor. O asimilăm mai cu patos decât oxigenul. De aceea, trebuie să luăm o pauză de la ce ne înconjoară, să nu mai citim sau ascultăm știrile și să ne încărcăm cu pozitivism. Avem nevoie de aceste “trucuri” mai mult ca oricând. Eu mă întorc la aer, la cei dragi, la soare și la voluntariat. Am pierdut destul un an. Nu îi mai dau voie încă unuia să dispară, fiindcă risc să mă dezintegrez odată cu el. Până la urmă, ce trebuie să mi se întâmple, mi se va întâmpla oricum. E ciudat că am mai scris despre asta în luna septembrie a anului trecut. Articolul Am Hotărât Să Mă Protejez, Nu Mă (Mai) Izolez a fost urmat de o serie de schimbări, însă nu tocmai suficiente. Trec la următorul nivel, care sper să fie și ultimul în ceea ce privește dorul de propria persoană și neliniștea provocată de o viață anostă. Urăsc situațiile mediocre, deoarece nu-mi place să mă mulțumesc cu puțin. Consider că merit mai mult și lupt neîncetat să obțin. În clipa asta vreau magia lumii înapoi. Rămâne de văzut în cât timp voi ajunge la ea. Întrebarea de final este banală poate și totodată plină de semnificații: oare când vom reveni 100% la viețile noastre obișnuite, cât de diferiți vom fi? Ne vom recunoaște probabil în oglindă (câteva kilograme în plus nu se pun la calcul), la o introspecție atentă vom constata în schimb cu exactitate cum stă treaba. Abonează-te pe blog și te voi ține la curent cu ce mai postez! Abonare
Am hotărât să mă protejez, nu mă (mai) izolez
În ultima vreme găsesc din ce în ce mai greu motivația de a mă trezi dimineața. Zilele se repetă la nesfârșit și… simt că am obosit. Mă omoară rutina asta datorată pandemiei. Desfășurătorul e cam același, diferă ordinea eventual: muncesc, vorbesc cu Sweetie și lucrez la blog sau vreun alt proiect de-al meu de suflet. Nimic mai palpitant de atât. 0 motivație Sunt zile în care nici nu ies din casă… de frică. Mă feresc de virus, de oameni, de mine. Mai nou nici nu mai realizez care dintre acestea mă sperie mai tare. Privesc în gol și mă întreb când va fi din nou bine, dacă va mai fi. Nimic nu pare clar și așteptarea e chiar mai grea decât deznodământul. Deși am încetat acum multă vreme să urmăresc știrile, aud inevitabil cu cât a crescut numărul cazurilor și noutățile alarmante. E o presiune ce se adună și ușor, ușor simt cum mă doboară. Îmi amintesc o glumă, pe care am și distribuit-o pe Facebook, referitoare la cum extrovertiții se tem să petreacă atât de mult timp în propria companie. Ce pot să zic, m-am regăsit total. Nu neg, sunt o persoană cu care îți face plăcere să stai la povești. Aș miza să spun că știu prea multe pentru binele meu și am o mulțime de opinii. Scot atâtea perle pe gură, încât n-ai cum să te plictisești și vorbesc cât 2-3 oameni la un loc. Și totuși… Iubesc să ies, să socializez și să mă hrănesc cu zâmbetele celorlalți. Oricât am încerca, online-ul nu se compară cu offline-ul. Trăiesc pentru aceste mărunțișuri ce mi-au fost interzise (chiar de mine). Aceasta e Dana Am afișat prea multă vreme o imagine ideală despre prezent, în care totul pare perfect și eu sunt cea mai bună versiune a mea din acest moment. Nu e tocmai așa. M-am ofilit mai ceva ca o floare în această perioadă lungă și istovitoare. Deși nu fac mare lucru, sunt mai obosită ca oricând. Deci da, acel “istovitor” e la modul propriu. Să fie un miiic, minuscul început de depresie? Mi-e și frică să mă gândesc la asta, pentru că eu sunt întotdeauna binedispusă, ÎNTOTDEAUNA. Oricum, sinceră să fiu, ca fiecare om, am nesiguranțe, incertitudini și nemulțumiri legate de propria persoană. Poate chiar mai multe decât majoritatea. Iar acum se amplifică toate și uneori reușesc de-a dreptul să mă sufoce. Oare când am încetat să văd luminița de la capătul tunelului? Când m-am oprit din visat cu ochii deschiși și am început să mă privesc cu un ochi extrem de critic în oglindă? Probabil undeva prin luna martie, odată cu instalarea stării de urgență. Atunci… întreaga mea lume a luat efectiv pauză. Și stă în același loc, iar lunile au trecut rând pe rând. Nu se zărește nicio ameliorare la orizont, însă am decis să o creez eu. Pentru că… Nu. Mai. Pot. Nu mai vreau viața asta cu o rutină defectă, ce nu va duce nicăieri. Frica ucide Dacă trebuie să mă îmbolnăvesc, se va întâmpla. Lucrurile predestinate se adeveresc, indiferent cât am da noi înapoi. Și atunci de ce să nu profităm de moment? O fi un clișeu, dar îl simt până în măduva oaselor. Bineînțeles, asta nu înseamnă că nu mă voi feri pe cât posibil de virus. Voi evita în continuare spațiile aglomerate și apropierea excesivă de alte persoane. Voi purta mască întotdeauna când sunt într-un magazin sau alt loc public, precum și afară dacă e multă lume. Cu toate acestea, voi fi din nou eu. Viața nu e cu adevărat viață dacă o trăiești cu o frică constantă. Ea trebuie savurată… de multe ori cu lingurițe mici, ce-i drept, însă nu asta este ideea. Important e să profităm din plin de ea. M-am săturat să mă tem și să fiu paranoică. În ritmul acesta, dacă nu îmi vine virusul de hac, o va face propria mea minte. Nu e deloc ok. Esența constă în echilibru și o cantitate mai mică de frică determină exact necesarul de prudență. În primăvară scrisesem un fel de articol mantifest – Mărturia mea – un om VULNERABIL în fața COVID-19, în care rugam pur și simplu oamenii să respecte regulile și să stea în casă. Acum îmi doresc doar să aibă fiecare grijă de propria lui sănătate. Așa se formează o armonie. Protejându-te pe tine, mă protejezi și pe mine. Masca e un must have și poate fi chic. Consider-o un accesoriu esențial oricărei ținute de succes și deja te vei simți mai încrezător în forțele proprii. Iar spălarea și dezinfectarea mâinilor nu e normal să constituie o problemă… Pentru că da, până la urmă, e indicat să ne protejăm și ferim de posibilitatea îmbolnăvirii, dar nu ne putem ascunde într-un castel fermecat. Sau putem, iar astfel trece cea mai frumoasă etapă a vieții (în cazul meu tinerețea) la galop pe lângă noi. Nu-i așa că ar fi trist? Hai, așadar, să continuăm să trăim chiar și adaptându-ne pandemiei! Abonează-te pe blog și te voi ține la curent cu ce mai postez! Abonare