Am hotărât să mă protejez, nu mă (mai) izolez
În ultima vreme găsesc din ce în ce mai greu motivația de a mă trezi dimineața. Zilele se repetă la nesfârșit și… simt că am obosit. Mă omoară rutina asta datorată pandemiei. Desfășurătorul e cam același, diferă ordinea eventual: muncesc, vorbesc cu Sweetie și lucrez la blog sau vreun alt proiect de-al meu de suflet. Nimic mai palpitant de atât. 0 motivație Sunt zile în care nici nu ies din casă… de frică. Mă feresc de virus, de oameni, de mine. Mai nou nici nu mai realizez care dintre acestea mă sperie mai tare. Privesc în gol și mă întreb când va fi din nou bine, dacă va mai fi. Nimic nu pare clar și așteptarea e chiar mai grea decât deznodământul. Deși am încetat acum multă vreme să urmăresc știrile, aud inevitabil cu cât a crescut numărul cazurilor și noutățile alarmante. E o presiune ce se adună și ușor, ușor simt cum mă doboară. Îmi amintesc o glumă, pe care am și distribuit-o pe Facebook, referitoare la cum extrovertiții se tem să petreacă atât de mult timp în propria companie. Ce pot să zic, m-am regăsit total. Nu neg, sunt o persoană cu care îți face plăcere să stai la povești. Aș miza să spun că știu prea multe pentru binele meu și am o mulțime de opinii. Scot atâtea perle pe gură, încât n-ai cum să te plictisești și vorbesc cât 2-3 oameni la un loc. Și totuși… Iubesc să ies, să socializez și să mă hrănesc cu zâmbetele celorlalți. Oricât am încerca, online-ul nu se compară cu offline-ul. Trăiesc pentru aceste mărunțișuri ce mi-au fost interzise (chiar de mine). Aceasta e Dana Am afișat prea multă vreme o imagine ideală despre prezent, în care totul pare perfect și eu sunt cea mai bună versiune a mea din acest moment. Nu e tocmai așa. M-am ofilit mai ceva ca o floare în această perioadă lungă și istovitoare. Deși nu fac mare lucru, sunt mai obosită ca oricând. Deci da, acel “istovitor” e la modul propriu. Să fie un miiic, minuscul început de depresie? Mi-e și frică să mă gândesc la asta, pentru că eu sunt întotdeauna binedispusă, ÎNTOTDEAUNA. Oricum, sinceră să fiu, ca fiecare om, am nesiguranțe, incertitudini și nemulțumiri legate de propria persoană. Poate chiar mai multe decât majoritatea. Iar acum se amplifică toate și uneori reușesc de-a dreptul să mă sufoce. Oare când am încetat să văd luminița de la capătul tunelului? Când m-am oprit din visat cu ochii deschiși și am început să mă privesc cu un ochi extrem de critic în oglindă? Probabil undeva prin luna martie, odată cu instalarea stării de urgență. Atunci… întreaga mea lume a luat efectiv pauză. Și stă în același loc, iar lunile au trecut rând pe rând. Nu se zărește nicio ameliorare la orizont, însă am decis să o creez eu. Pentru că… Nu. Mai. Pot. Nu mai vreau viața asta cu o rutină defectă, ce nu va duce nicăieri. Frica ucide Dacă trebuie să mă îmbolnăvesc, se va întâmpla. Lucrurile predestinate se adeveresc, indiferent cât am da noi înapoi. Și atunci de ce să nu profităm de moment? O fi un clișeu, dar îl simt până în măduva oaselor. Bineînțeles, asta nu înseamnă că nu mă voi feri pe cât posibil de virus. Voi evita în continuare spațiile aglomerate și apropierea excesivă de alte persoane. Voi purta mască întotdeauna când sunt într-un magazin sau alt loc public, precum și afară dacă e multă lume. Cu toate acestea, voi fi din nou eu. Viața nu e cu adevărat viață dacă o trăiești cu o frică constantă. Ea trebuie savurată… de multe ori cu lingurițe mici, ce-i drept, însă nu asta este ideea. Important e să profităm din plin de ea. M-am săturat să mă tem și să fiu paranoică. În ritmul acesta, dacă nu îmi vine virusul de hac, o va face propria mea minte. Nu e deloc ok. Esența constă în echilibru și o cantitate mai mică de frică determină exact necesarul de prudență. În primăvară scrisesem un fel de articol mantifest – Mărturia mea – un om VULNERABIL în fața COVID-19, în care rugam pur și simplu oamenii să respecte regulile și să stea în casă. Acum îmi doresc doar să aibă fiecare grijă de propria lui sănătate. Așa se formează o armonie. Protejându-te pe tine, mă protejezi și pe mine. Masca e un must have și poate fi chic. Consider-o un accesoriu esențial oricărei ținute de succes și deja te vei simți mai încrezător în forțele proprii. Iar spălarea și dezinfectarea mâinilor nu e normal să constituie o problemă… Pentru că da, până la urmă, e indicat să ne protejăm și ferim de posibilitatea îmbolnăvirii, dar nu ne putem ascunde într-un castel fermecat. Sau putem, iar astfel trece cea mai frumoasă etapă a vieții (în cazul meu tinerețea) la galop pe lângă noi. Nu-i așa că ar fi trist? Hai, așadar, să continuăm să trăim chiar și adaptându-ne pandemiei! Abonează-te pe blog și te voi ține la curent cu ce mai postez! Abonare