#1 Jurnal de călătorie: București
Multă vreme am citit tot felul de povești ale celor care obișnuiesc să călătorească. M-au fascinat și mi-am spus: ce fain ar fi dacă aș face și eu. Nu am fost prea des plecată și nu am avut ce să scriu, dar în ultima vreme am început să schimb asta. Și dacă nu am scris până acum pe subiect, mi-am propus să o fac din 2025. Desigur, vor fi articole din perspectiva mea, condimentate cu trăiri, emoții, elemente de accesibilizare și incluziune. Iar acum, în ultima zi din lună, îți împărtășesc experiența mea de la București. 15- 17 și un pic din 18 ianuarie 2025 – București, oraș mare și frumos Miercuri Au fost fix zilele de dinaintea zilei mele de naștere, așa că am avut un vibe fain. Evident că perioada m-a găsit și dornică tare de explorare și… redescoperire a Bucureștiului. A trecut mai mult de un an în care nu l-am vizitat și, recunosc, mi-era dor de el. Pentru prima dată, am zburat cu avionul direct din Oradea. A fost o experiență interesantă, cu atât mai mult cu cât mi-am luat marja de eroare să ajung la timp la aeroport. (N-am povestit: în Londra am avut peripeții și am pierdut avionul în luna noiembrie). Mi-am început dimineața și ziua în aeroport. După vreo oră și ceva de stat, am avut o surpriză: nu au lift de urcare pentru asistență. Totuși, sunt foarte amabili cei de la compania aeriană HiSky, pentru că oferă oricum asistență. Și am fost tare curioasă cum mă vor urca! Voi face curând o postare despre asta pe social media, pentru că am un scurt video. Ei bine, au pus frumos de tot un scaun special care intră printre cele de avion în fața mea. Mama m-a așezat în el și trei oameni m-au urcat pe scările avionului. Am fost atât de uimită, încât nici n-am apucat să mă sperii. Sincer, nu e normalitatea pe care eu mi-o doresc, nici cea care mă zbat să se realizeze. În schimb, este o soluție, chiar dacă provizorie… și nu 100% sigură. Am vorbit cu mai multe persoane cu dizabilități care mi-au spus că, din păcate, prea puține orașe au lifturi la aeroport. Și că este mare lucru faptul că aici mă urcă și pe sus. M-am gândit la asta, la cum nu mai fac câteva ore până în Cluj, Timișoara sau Budapesta, să iau avionul de acolo. Trenul este exclus, mai ales acum, când durează aproximativ 16-17 ore cel direct. La Timișoara am avut o experiență aiurea în aeroport. Deși aveau lift, domnul de acolo s-a oferit să mă coboare în brațe, pentru că sunt micuță și nu are rost să aducă liftul. Până la urmă, m-a coborât mama, de frică să nu mă scape el. A fost o experiență pe care nu aș repeta-o și despre care îmi pare rău că nu am vorbit la momentul potrivit. Revenind la povestea mea, la ora 7:30 deja mă aflam în capitală. Am schimbat trei autobuze până la cazare, pentru că așa sunt eu, extrem de pricepută la a găsi Airbnb. Le găsesc pe cele mai ciudate, de obicei la naiba în praznic și ieftine, evident, doar sunt economist la bază. De data asta, am căutat o cazare confortabilă. Nu m-am gândit însă că faptul că scrie sectorul 3 în anunț nu înseamnă că va fi aproape de conferința pentru care am mers la București. Așa că, mai întâi, drumul de la aeroport și până la casa mea și a mamei pentru trei nopți și trei zile a fost lung. Am schimbat trei autobuze, timp în care am analizat cât de drăguți au fost șoferii. Primul mi-a coborât rampa, al doilea s-a făcut că nu vede și al treilea a uitat să oprească la penultima stație, unde noi trebuia să coborâm, și s-a tot dus. S-a întors cu noi. După două ore de plimbare cu autobuzul, am ajuns fix în fața unui restaurant – Grill La Family. Îmi era frig, foame și mă gândeam cu panică la faptul că încă nu era nici ora 11 dimineața și mai aveam de stat până pe la 14 ca să intrăm la cazare. Din locul în care ne aflam noi, mai aveam încă vreo douăzeci de minute de mers pe jos. Mintea mea era vraiște și eram înghețată. Noroc că proprietarii restaurantului au fost drăguți și, deși deschideau undeva pe la ora 11:30, ne-au lăsat să intrăm mai devreme, să ne încălzim, și ne-au făcut câte un ceai, mie și mamei. M-am îndrăgostit de atmosfera plăcută din restaurant și de decorațiunile de sărbători care încă erau prezente. De asemenea, nici nu mai are rost să spun că m-a cucerit imediat trandafirul nelipsit de pe absolut fiecare masă. În final, am comandat mâncarea, iar între timp am primit mesaj de la doamna foarte drăguță cu apartamentul de pe Airbnb, care mi-a spus că putem să mergem, fiindcă apartamentul este pregătit. Anunțasem dinainte că ajungem devreme, doar că stătea altcineva acolo și abia la ora 11 ar fi fost obligați să elibereze. Așa că, pe la 13, într-un final, ne-am pornit la drum. A fost jale. Mama efectiv a început să plângă de nervi și supărare că ne-am rătăcit. Eu am un stil opus când gestionez situații de genul: râd. M-am abținut, că o enervam mai tare. Ce-i drept, nu mă simt foarte sigură pe mine la direcții, iar cu Google Maps am dat greș de mai multe ori decât pot număra. Norocul nostru a fost un băiat, care era curier și ne-a spus, când l-am întrebat unde este Palladium Residence, să o luăm într-o direcție total diferită, salvându-ne de la învârtitul prin zonă de vreo 20 de minute. Nu-mi mai simțeam mâinile (normal că nu port mănuși, căciulă, fular). Sincer, pot să spun că acolo s-a încheiat marea escapada de miercuri. Nu m-am gândit că va fi atât de obositor să mă trezesc la ora 3:30, iar la 6:30 să pornesc deja cu avionul spre București. Însă a fost. Așa că,