Emoții, dureri și fapte eroice
Acum aproximativ un an ne-am dat seama cu toții că 2020 era compromis. Adio ieșiri, socializare și activități desfășurate în mod fizic alături de comunitate. A urmat o lungă perioadă de adaptare în online, pe care am ajuns să credem cu adevărat că o stăpânim. Dar nu a fost tocmai așa. Când a început 2021, ne rugam cu ardoare pentru o schimbare. Eram încrezători în viitor, că nu vom lăsa să ne fie “furat” încă un an. Speranța încolțea în fiecare dintre noi că vom depăși pandemia. Cred că de fapt ne-a depășit ea pe noi, iar acum nici nu mă refer la numărul îmbolnăvirilor sau la diversele reguli și restricții. Vorbesc despre implicațiile emoționale care, deși nu se văd, ies din ce în ce mai mult la iveală. Cocktail de sentimente și epuizare Asta descrie cel mai bine felul în care m-am simțit în ultima perioadă. Am scris despre tristețe, dorință de normalitate și burnout (Când Ai Nevoie Să Spui Stop… Și Să Vezi Cum O Iei De La Capăt, Jurnal La Un An De Pandemie: Mă Sufoc și Când Burnout-Ul Devine Mai Mult Decât O Noțiune Abstractă). Imediat ce aveam impresia că lucrurile se așază pe un făgaș relativ liniștit, ceva conturba din nou slabul echilibru obținut. Și mă luptam cu demonii mei, exact așa cum sunt convinsă că o faci și tu. Întotdeauna voiam mai mult și ceream până și imposibilul de la propria persoană. Nu mă mulțumea nimic propriu zis la mine, fiindcă nu a fost niciodată vorba despre o altă persoană. Competiția cea mai aprigă și așteptările ridicate le avem doar de la noi înșine. Responsabilitățile mi-au plăcut mereu și mi le asumam fără să clipesc măcar, chiar dacă erau în mare parte online și nu mă mai împlineau. Noaptea îmi permiteam să mă ascund într-o lume a lecturii, unde absolut totul este posibil – motto după care îmi ghidez existența. Dana nu are nevoie de somn. Emoțiile copleșitoare de extrovertită închisă în casă au venit și au trecut. Eu m-am transformat undeva pe parcursul drumului lor și nu știu dacă îmi place în totalitate cine am devenit. Dar nu asta contează acum. Lumea mi-a luat o întorsătură neașteptată Și cu tot acest zbucium interior (pe care parcă reușisem să îl gestionez cumva), cu greu am realizat clipa în care m-a lovit realitatea. A fost o lovitură dură, ce încă mă străduiesc să o conștientizez: până și eroii noștri, la care ne uităm ca la icoană, cad uneori. Din păcate, noi rareori suntem capabili să-i ridicăm și să-i susținem. Ne afundăm în propria durere și uităm că a lor e mai mare. Uităm, practic, că e timpul să încercăm pentru puțină vreme să le luăm locul. Asta simt eu vis-a-vis de problemele de sănătate ale mamei. Trebuie să fiu un “adult responsabil” pentru ea și nu prea am idee cum. Încurajez pe toată lumea, iar la ea mi s-au terminat cuvintele și apar doar lacrimile (și insensibilii plâng câteodată). E amuzant că îmi merge gura nonstop și, cu toate acestea, n-am împărtășit cu niciun suflet aceste gânduri. Îmi vine mai la îndemână să scriu pentru colțul meu de rai: blogul. Poate că și tu ai pe cineva acolo ce suferă în vreun fel sau altul și îți prinde bine să citești rândurile mele. Crede-mă pe cuvânt: ești suficient de puternic/ă să faci față situației atât pentru tine, cât și pentru omul drag. Sau poate că durerea este chiar a ta și îți vei deveni propria stâncă de susținere. Doar că înainte de a trece la acest pas în care știi că vei învinge orice obstacol, mai trebuie să afli un mic amănunt. E perfect ok să nu fii în permanență ok Detașează-te o scurtă vreme. Nu, nu căuta la nesfârșit un mijloc de divertisment, căci mai devreme sau mai târziu te vei întoarce exact de unde ai plecat. Alege mai degrabă să te descarci. Stai față în față cu ceea ce simți… cu tine. Privește-ți în oglinda sufletului. Lasă sentimentele să te copleșească și plângi dacă te ajută. Dă toată frustrarea afară, nu o mai ține ascunsă în interiorul tău. Va durea tare, să te pregătești moral. E cât se poate de normal și nu trebuie să te sperii. Este o simplă etapă prin care treci. La finalul ei vei fi deja o variantă îmbunătățită a ta. Dar nu există scurtătură, astfel încât să nu fie nevoie să o trăiești. Luminița va veni, numai că tunelul te va provoca să-ți scoți latura întunecată la iveală înainte. Oferă-ți libertate pentru autenticitate. Nimeni nu se simte excepțional în fiecare secundă din zi sau din noapte. Sentimentele ne fac umani. Ceea ce e minunat. Evoluăm prin ele: nu studiindu-le și privindu-le de la distanță, ci trăindu-le. Trage adânc apoi aer în piept și fii tu! Orice dilemă sau impas are o rezolvare. Și vei găsi drumul corect, atâta timp cât ai încredere în tine. Astrele se aliniază pentru cei hotărâți să le “îmblânzească”. Ești gata să trăiești frumos – cu părți senine și înnorate? Nu-i da voie sclipiciului să se irosească și sclipirii din ochii tăi să se evapore! Abonează-te pe blog și te voi ține la curent cu ce mai postez! Abonare
Mi-e… dor de mine
Articolul de față nu e unul tipic mie. Nu te aștepta să citești întâmplări amuzante și nebune în el, fiindcă nu e cazul. Nu acum. (Bine, poate că e puțină nebunie la mijloc, dar… altfel decât de obicei.) Va fi prezentă în el o latură mai surprinzătoare a mea, una pe care nu multe persoane o cunosc. În majoritatea situațiilor sunt exuberantă, entuziasmată, un bulgăre de energie și pozitivism. Cu toate acestea, câteodată, de voie sau de nevoie, mă apucă și pe mine melancolia. Mi s-a spus că ar fi frumos să îmi pun inima și sentimentele pe hârtia virtuală, să scriu despre ceva ce am rezumat simplu și totodată cu o mie de înțelesuri: mi-e dor de mine, fata de atunci. Următoarele rânduri se vor a fi sensibile și poate te vor purta alături de mine pe panta amintirilor. Te avertizez că faci călătoria pe propriul risc și nu îmi asum potențialele consecințe. O fac în ceea ce mă privește și îmi e suficient. Când trecutul îți face o glumă proastă Recent am fost smulsă din rutina obișnuită și întoarsă într-o lume pe care o credeam uitată. Sau mai degrabă închisă bine undeva și ascunsă de ochii tuturor, chiar și mai ales ai mei. Și-a făcut apariția o situație care, într-o oarecare măsură, a adus trecutul în prezent. În primă fază am fost confuză, apoi nervoasă și în final am devenit melancolică. Am trecut prin toate aceste stări în doar câteva zile. Puteam să nu iau nimic în seamă (alegerea logică și poate corectă) sau să iau atitudine și să îmi clarific mie ce se întâmpla. Nu sunt genul care spune nu în fața provocărilor. Astfel, am ridicat capul sus și am decis să înfrunt orice părea că mă așteaptă. A fost acolo o etapă de care m-am temut, recunosc. Era implicată o discuție pe care n-am prea vrut s-o port și de care eram sigură că va decurge cât se poate de îngrozitor. N-a fost deloc așa. Am rămas uimită de cât de bine au decurs lucrurile, însă asta nu a fost tot. Știu că am fost evazivă până în acest punct și există șansa să nu înțelegi absolut nimic din ceea ce am scris mai sus, însă, oricum, de aici înainte începe subiectul propriu zis. Acum urmează ceea ce vreau să scriu, doar că am vrut să setez contextul. Au năvălit amintirile Cândva am fost o tânără naivă, sensibilă, dulce și care credea că basmele devin realitate. Câteva dintre aceste trăsături cred că încă le-am păstrat intacte, dar altele au fost alterate de… împrejurări. Îmi imaginam un prinț cu cal alb și întregul arsenal, gata să mă salveze și să facă lumea un loc mai frumos numai de dragul meu. Bineînțeles că n-a durat foarte mult și m-am îndrăgostit. Vârsta de 18-20 de ani mi se pare ideală pentru fluturi în stomac și intensitatea sentimentelor ce vin odată cu ei. Nu cred că se compară niciun alt moment din viață cu acea perioadă. Da, ce vreau să spun e că fata cerebrală care sunt acum, cea care nu-și vede capul de proiecte și mereu lucrează la ceva, a visat cu ochii deschiși la altceva decât reușita profesională și schimbarea lumii. De fapt, pe atunci voiam să schimb doar propriul meu mic univers. Am avut și eu gânduri mai umane și egoiste, ca să zic așa. Iar cu ocazia menționată anterior, m-au lovit din plin amintirile de atunci. Mi-am amintit povestea, de noi, și în special de mine. Iar cel mai mult… Mi s-a făcut dor de mine Mi-e dor de veselia mea inepuizabilă, agitația ce nu mă lăsa să mă concentrez asupra orelor / cursurilor și senzația de anticipare dinainte de a primi un răspuns mult așteptat. Mi-e dor să fiu aeriană, să privesc totul cu inima mai degrabă decât cu ochii și mintea, astfel încât să văd frumosul inclusiv și în locuri în care nu există. Nu mi-e dor de el. Sau poate că-mi e, dar extrem de puțin. Cu siguranță nu cu ardoarea cu care îmi este dor de mine. Fiindcă n-a mers. Și e ok. Dacă era vorba despre ceva sănătos, ar fi evoluat armonios. Poate că situația stătea diferit astăzi. Poate că… ce rost au asemenea gânduri? N-a fost să fie. Anii s-au dus încet și sigur, iar în cazul în care am avut regrete, s-au estompat cândva pe drum. O fi avut povestea doi protagoniști atunci, dar acum are unul singur. Pur și simplu îmi lipsește fata cu sclipici în păr și minte care eram. Aceste versuri dintr-o melodie sintetizează practic în câteva cuvinte dezordinea din explicațiile anterioare: “Fără tine cad în gol, / Dă-mi iar aripi, vreau să zbor”. Mi-e dor să zbor nestingherită, ca atunci… să fiu complet liberă. Mi-e dor să uit de mine în timp ce colorez tot ce mă înconjoară în culori mai vii. Mi-e dor să ascult piese de dragoste și să am impresia că vorbesc despre mine, să le simt. Mi-e dor să nu analizez în detaliu fiecare gest al oricui, ci să mă las purtată de val. Mi-e dor de tot ce reprezentam eu pe vremea aceea. Viitorul e incert Nu știu ce va urma, iar în asta constă tot farmecul vieții. Știu, în schimb, că nu mai sunt cine eram. Am crescut, am suferit, am râs, m-am maturizat și am ajuns aici. Ce a fost nu va mai fi. Pentru că eu nu mai sunt cum am fost. Dacă mă întrebi acum, îți voi spune chiar că nu mă văd trăind din nou fiorii îndrăgostelii – cei de durată, nu care apar și dispar imediat. Și nu pentru că n-ar fi posibil, pentru că este, normal. Deși n-ar mai fi la fel. Eu însă nu mai stau atât de bine la capitolul încredere și nu mai las pe nimeni să se apropie atât de mult de mine. Deocamdată, cel puțin, nu consider că merită efortul. Îmi focusez atenția asupra mea și a ceea ce mă pasionează. Vom vedea ce va urma… O