Cum am renunțat la doctorat și titularizare
N-am scris de o veșnicie. Sau am scris, dar nu pentru ceva ce mi-a adus neapărat plăcere. Teoretic am fost destul de ocupată, practic doar m-am stresat cu ce aveam de făcut la voluntariat și doctorat, procastinând. Mi-a lipsit să-mi aștern gândurile aici, în micul meu colț de rai, cum îl numeam cu drag pe vremea când era o prioritate pentru mine. Nu mai e de o lungă perioadă de timp și mi-am dat seama că trebuie să schimb asta. Bine, am luat de fapt câteva decizii radicale în viața mea. În secunda în care scriu aceste rânduri, sunt complet debusolată. După 2 ani în care mi-am planificat cu atenție fiecare pas, acum nu știu exact ce urmează. Mă sperie și totodată entuziasmează perspectiva. Dar hai să îți explic cum am ajuns aici. “Nu mă regăsesc” Pot zice cu sinceritate că e fraza care m-a reprezentat total în primele 5 luni ale acestui an. Am preferat însă să nu insist asupra gândului, fiindcă se vor rezolva toate la momentul potrivit. Evident că nu s-a întâmplat. Chit că timp liber am avut berechet odată ce mi-am dat demisia (în februarie!!!), nu pot afirma că am fost foarte productivă. Și, dintr-o dată, n-am mai putut amâna învățatul pentru titularizare și nici scrisul la doctorat. Moral puteam, nu eram prea deranjată să pun deoparte activitățile care nu-mi făceau sângele să vibreze, dar mi-au bătut termenele limite la ușă. Atunci am fost forțată să-mi fac o introspecție atentă: îmi doresc cu adevărat să merg pe acest drum sau mi se pare numai interesant, că par deșteaptă și “sună bine”? Mă văd, pe bune, la catedră? Sigur, mi se pare fascinantă lumea adolescenților, iar cercetarea academică nu mi-e tocmai străină, din moment ce am terminat o facultate și un master. Totuși, nu e destul. Răspunsurile m-au șocat și contrariat. De ce? Adio, dar rămâneți cu bine, planurile mele de viitor Mai întâi, pentru că ador să stau prin preajma tinerilor și să le țin traininguri, să fac jocuri cu ei și să povestim vrute și nevrute. Dar să le predau materii școlare ce n-au fost actualizate de zeci de ani? Să intru eu în lumea academică, cu reguli rigide în ceea ce privește “respectul” la ore și acordarea notelor? Nici vorbă. Dacă tot abordez acest subiect, trebuie să recunosc că n-am fost în veci prea pricepută la explicat lecții și modul în care rezolvam calcule. Am avut tentative atât cu copii de clasele primare, cât și cu cei de gimnaziu. Aveam eu filme în cap că e diferit la liceu, deoarece ei au deja baza și știu cum anume trebuie să învețe. Mi-am creat efectiv o iluzie absolut nerealistă, căci situația nu este chiar așa. Aș fi devenit o profesoară din aia faină și de gașcă, nu neg, dar care e constant împotriva sistemului și nu prea are idee cum să se integreze în el. Asta ca să nu mai zic că predatul m-ar fi obosit teribil, singura bucurie fiindu-mi energia elevilor, care știm nespus de bine că nu e întotdeauna la înălțime. Apoi mai era și doctoratul. Un semestru mi-am dat interesul pentru el și am avut o grămadă de seri în care eram terminată psihic după câte o zi lungă, mă uitam la ecranul laptopului la articolul științific la care lucram atunci și mă cuprindea disperarea. Îmi venea să plâng pentru că nu aveam nici cea mai mică idee (sau motivație) cum să fac să iasă un rezultat cel puțin decent. Sunt perfecționistă în majoritatea cazurilor, deci îți poți imagina ce însemna să accept eu un “decent”. Cercetarea științifică nu e punctul meu forte fiindcă nu am răbdare. Eu sunt omul oamenilor și urăsc să stau în permanență în compania tehnologiei. Când m-am înscris, am fost perfect conștientă de toate astea, însă era un mijloc ce mă ajuta la îndeplinirea unui scop mai mare – atingerea celui mai înalt nivel în cadrul predării. Când scopul respectiv a dispărut brusc, mi s-a tăiat evident și elanul pentru doctorat. La facultate nu mi-am dorit să predau, pentru că nu mă atrage vorbitul unui student sau doi din 20 și nu consider că am experiența necesară pentru a-i învăța ceva de-a dreptul util. Nu-mi surâde posibilitatea de a mă chinui vreme de 3 ani să scriu o lucrare ce nu mă încântă neapărat și nici nu mă va ajuta concret în ceea ce-mi doresc să fac. Am schimbat direcția, nu oprit definitiv traseul Vai, cât am mai plâns când m-a lovit realitatea! “Și eu ce fac în continuare? Mi s-a dat lumea peste cap.” Spontaneitatea mă caracterizează doar când sunt lucruri minore în joc, în rest stabilesc fiecare detaliu. Deci, eram pur și simplu devastată. Mi-am amintit că, undeva acolo, pe plan secund, a rămas și dorința dezvoltării unei mici afaceri. Voiam s-o fac oricum, numai că nu intenționam să investesc foarte multă energie în asta. Doar așa, cât să nu-mi pierd îndemânarea de a vinde prin scris și a ține traininguri. Plăcerile (ne)vinovate nu trebuie ignorate! Am realizat că acolo sunt eu, autentică. La astea mă descurc și îmi și aduc împlinire. Le pot integra de minune cu mult iubitul meu voluntariat, am o mare flexibilitate a programului și pot veni cu un aport ce va îmbunătăți viețile a o mulțime de oameni… sper eu că și a celor cu dizabilități. Pot contribui la schimbarea din lume despre care vorbeam cu patos în articolul 7 Motive Pentru Care Îmi Doresc Să Fiu Profesoară De Economie. Atâta că va fi într-un mod complet diferit față de ceea ce preconizasem. Activitățile cu adolescenți nu vor fi absente din ecuație, ci vor face parte din categoria educației nonformale. Asta iubesc și mă văd făcând pentru totdeauna. E ok ca ceea ce ai vrut ieri să nu corespundă cu dorința de azi. E ok să îți schimbi perspectivele, planurile și inclusiv atitudinea sau comportamentul. Evoluăm zi de zi și devenim noi versiuni ale propriilor persoane. Important este să nu fim împotriva adaptării, pentru că doar asta are puterea
Dau, nu dau la doctorat… Am intrat, dar nu mă duc
Am făcut destule nebunii din impulsivitate până acum, însă înscrierea la admitere pentru doctorat la ASE îți va face o idee despre… firea mea. E o poveste amuzantă, zic eu, care am promis că va ajunge pe blog. Nu de alta, dar am câteva lecții învățate prin prisma ei, chiar dacă s-a întâmplat extrem de recent. Hai să o luăm cu începutul, ca să înțelegi exact cum (mai bine zis când) m-am decis eu să dau la doctorat și cum au decurs lucrurile de acolo înainte. Poate vei crede că e de ordinul fantasticului, însă, deși îmi plac enorm romanele, nu exagerez deloc. Am oameni care pot confirma. Dacă vreodată voi da la doctorat, va fi în afara țării Aceasta a fost replica ce m-a ghidat pe întregul parcurs al anului universitar trecut, când lumea, inevitabil, îmi punea întrebarea legată de doctorat. La un moment dat, eram de-a dreptul hotărâtă s-o fac. Mi-am întrebat, așadar, toți cunoscuții care fac, au făcut sau știu persoane care fac studii postuniversitare în străinătate, despre cum funcționează sistemul. În acest fel am și aflat că în Olanda se poate face doctoratul în mod gratuit. Deja schimbasem placa cu “m-am gândit să dau la doctorat în Olanda, dar mai văd eu ce și cum”. Cu toate acestea, n-am dat nici măcar o căutare pe Google în acest sens. Am continuat să mă amăgesc că am timp să caut și să aplic. Unde era graba? Bineînțeles că timpul a tăcut și a trecut. Când am intrat în febra disertației (la care am scris nu mai puțin de 178 de pagini), mi-a ieșit complet din cap doctoratul. De fapt, am zis cu convingere că nu mai vreau să aud de studii: mi-a ajuns! Parcă, totuși, aș aplica la doctorat la Timișoara Cu acest gând am intrat efectiv în vară, după ce am susținut lucrarea de disertație. Făceam planuri împreună cu o prietenă și fostă colegă, că ar fi fain să dăm amândouă și să ne încurajăm reciproc. Nu e simplu să treci peste acei minim 3 ani și orice doză de motivație e binevenită. De ce Timișoara? Ei bine… încă din liceu mi-am dorit să devin economist prin intermediul FEAA. Primisem pliante în clasa a 12-a și mi-a rămas întipărit motto-ul conform căruia acolo ești “feeară” sau ceva de genul acesta. Părea cool și auzisem numai de bine despre facultate. Pentru că scopul meu nu e să fac reclamă acelei facultăți (n-am văzut-o decât în poze), mă văd nevoită să recunosc ceva. Să zicem că motivele mele pentru a da la acea facultate nu erau în întregime obiective (băieții ăștia și zăpăceala de la 19 ani!)… Cert e că am rămas în Oradea, am urmat cursurile FSE și a fost în regulă. “Problema” e că sunt perseverentă de fel și nu am renunțat atunci. (Nu îți face iluzii, pentru că mă refer strict la facultate.) Istoria s-a repetat oarecum și la master am reușit să-mi conving părinții că FEAA este alegerea. De data asta m-am pregătit: am găsit o specializare în engleză la frecvență redusă și mi-am făcut tot dosarul. Mă și vedeam studentă acolo. N-am calculat însă posibilitatea de a primi adeverința de absolvire a licenței în timp util pentru înscriere… Restul e istorie. Deci da, după asemenea peripeții, îți poți imagina că am devenit de-a dreptul încăpățânată. Nu e de mirare că am vrut să “sfidez” soarta măcar la doctorat. Eram pe principiul: “ha, uite că, până la urmă, am făcut-o!”. Prietena mea avea alte griji mai presante atunci și mi-a zis că se mai gândește, vom vorbi cu altă ocazie despre acest subiect. Sincer, cum era o ambiție la acel moment mai mult decât o dorință, am lăsat-o baltă. Mi-am concentrat atenția asupra altor proiecte, cum ar fi blogul. Am uitat cu desăvârșire de doctorat. Viața mea era (prea) calmă și își urma cursul liniștit. Îmi lipseau provocările, termenele limită și adrenalina, însă am început să mă obișnuiesc cu letargia. Totul era liniar, până când… Da’ nu dau eu la doctorat la ASE? Nu, nu mi-a apărut întrebarea chiar din senin în minte. A fost nevoie de o discuție cu prietena mea menționată anterior, marțea trecută (08.09.2020), prin care mi-a spus că, într-un final, ea aplică la doctorat în Oradea. Mi-am amintit că și eu voiam să aplic, deși nu m-am interesat practic de nimic. Am întrebat-o pe fată care sunt profesorii cu care pot face doctoratul aici. Doamna pe care o îndrăgesc eu din suflet (mi-a fost coordonator la disertație) și poate va afla acum că îmi e un model, nu era pe listă și nu înțelegeam de ce. Apoi am descoperit că dumneaei se ocupă de partea de doctorat la… ASE, adică la Academia de Studii Economice din București. Nu știu dacă e curaj sau inconștiență, însă n-am stat pe gânduri. Fix în acea seară, pe la 18:30, am sunat-o pe doamna profesoară și i-am spus că vreau să dau admitere la doctorat. Evident, rugând-o să îmi fie din nou coordonator. Răspunsul a fost: “Dana, tu știi că poți face doctoratul cu mine doar la ASE, la București?”. Aflasem cu vreo 2 ore în urmă, dar da, practic pot zice că știam. Eram afară, în parc, cu o prietenă, însă imediat am intrat pe site-ul doctorat.ase.ro și m-a luat frenezia: un loc bugetat la frecvență redusă. Aspiram pentru el, fiindcă taxa pe an e de 10.000 lei. Înscrierea se făcea online, pe 8 și 9 septembrie. Era 8 seara, atât ca oră, cât și ca dată, iar documentele necesare păreau interminabile. Îți dai seama că s-ar fi instalat panica, dacă aș fi avut timp de ea. N-aveam. Astfel, în timp ce participam la o ședință online pentru voluntariat, mă chinuia talentul cu completarea formularului principal pentru admitere. (Pe această cale îmi și cer scuze de neatenția pe care poate am arătat-o față de colegi, dar am reținut ce s-a discutat și am făcut tot posibilul să îmi fac bine treaba.) M-am culcat târziu, după ce am umplut stick-ul cu hârtii ce