Bolt, prietenie și Brașov
Vreo două săptămâni nu am scris aici, în ciuda promisiunilor mele (către mine însămi, mai ales) că nu mai ratez sau amân. Am avut prima mică vacanță după o lungă perioadă de timp și am hotărât să mă bucur de ea în totalitate. Poate că nu menționam asta – chit că perfecționista din mine încă se simte ușor vinovată – dacă nu se lega de scurta poveste pe care vreau să ți-o spun scriu azi. Deci și prin urmare, m-am dus împreună cu niște prieteni la Brașov. A fost cu atât mai fain, cu cât suntem din capete opuse ale țării și ne vedem foarte rar. Ne-am întâlnit practic acolo, mai mult sau mai puțin la mijlocul drumului dintre noi. Și a fost frumos… dar nu tot. Fix primele 10 minute pe meleaguri brașovene mi-au lăsat un gust amar, pentru că mi-au amintit ce aiurea e uneori viața. Sau nu ea neapărat, ci atitudinea umană. Hai să-ți povestesc mai bine faza, ca să înțelegi exact la ce mă refer și de ce m-a afectat incidentul cu pricina. O vacanță cu peripeții de la primul pas Este ora 16:30 și tocmai am ajuns cu microbuzul în Brașov. Am făcut 10 ore și jumătate pe drum, sunt obosită, mi-e cald, sunt cam sictirită și îți poți imagina că deloc o companie plăcută. Și totuși, m-a cuprins entuziasmul la gândul că băieții ne așteaptă sosirea, așa că zâmbesc atunci când îi văd și recunosc că pe moment nu prea știu ce să zic. Evident că fac o glumă idioată, mă iau de viețile lor și ”salvez” situația ca de obicei. Ei bine, ajungem la un punct critic. Cazarea e la vreo 30 de minute de mers pe jos de locul unde suntem noi, lângă gară, iar noi avem și bagaje. Trei la număr, două giamantane și o plasă maaare. Cum mergem acolo? După îndelungate negocieri, ajungem la concluzia că cel mai bine ar fi ca o parte dintre noi să ia un Bolt și să meargă cu bagajele, în timp ce ceilalți să facă plimbarea pe jos. Știam deja din experiențe trecute că e complicat să comanzi un Bolt pentru scaunul cu rotile. Mereu plasam comanda, luam legătura cu șoferul și mai mult de jumătate din cursele comandate ajungeau să fie anulate. Fie nu avea șoferul suficient loc în portbagaj, fie nu era foarte dornic să călătorim împreună. Ce pot să zic, sunt periculoasă de felul meu. Ideea este că nu aveam deloc dispoziția necesară pentru o nouă experiență de genul acesta, și era clar că voi fi printre cei care merg pe jos. S-a decis. Unul dintre băieți a pus comanda pentru Bolt, care a și venit destul de repede… Cu Bolt sau fără Bolt? Adevărul este că noi eram șase oameni acolo și aveam bagajele mai sus menționate alături. Mașina era mare, dar chiar și așa, era logic că nu am fi încăput toți în ea. Surpriza a fost însă faptul că, atunci când mașina s-a oprit la vreo 20 de metri de noi și am pornit într-acolo, a anulat instant cursa și… a plecat fără niciunul dintre noi. Pe moment am fost cu toții șocați. Ne uitam unii la ceilalți și nu înțelegeam ce s-a întâmplat. Cum adică a plecat pur și simplu? Nu ne-a zis nimic, nu ne-a întrebat nimic, nu a comunicat deloc cu noi. Nu avea idee care dintre noi își propune să meargă cu el sau despre ce e vorba. A preferat să dispară, fără nicio explicație. Aș fi râs dacă întâmplarea ar fi fost cumva singulară. Cu toate acestea, de-a lungul timpului, am întâlnit multe refuzuri de genul acesta. Unele mai cu tact, altele lipsite total. Și mi-am dat seama că da, poate că de data aceasta nu a fost vorba efectiv de discriminare 100%, că persoana respectivă a avut o problemă cu dizabilitatea mea. Nu. Poate omul s-a speriat de numărul nostru combinat cu cel al bagajelor. Însă nu am putut să nu mă întreb dacă li s-ar fi întâmplat același lucru prietenilor mei în cazul în care eu nu eram cu ei. Diversitatea și incluziunea, subiecte delicate Da, consider că mai avem mult de lucru până când vom ajunge să vedem normalitatea din diversitate. Abia atunci vom putea să fim mai bine cu noi însine, să încercăm să înțelegem diferențele dintre noi și să le dăm voie să ne apropie unii de ceilalți, nu să ne despartă. Pe urmă, vom putea vorbi pe bune despre incluziune, fiindcă e un proces psihologic pe care trebuie să-l ducem fiecare dintre noi, înainte de toate, cu propria persoană. Și nu e deloc simplu sau ușor. Nu ne iese întotdeauna. O pățesc și eu, o pățești și tu. Contează doar modul în care gestionăm situațiile prin care trecem și cât de tare le dăm voie să ne definească. Pe mine nu m-a mai afectat atât de tare experiența aceasta, cum poate că ar fi făcut-o în urmă cu ceva ani. Este trist cumva că m-am obișnuit, că mi-am construit reziliența, dar, pe de altă parte, este minunat, în opinia mea, că în momentul de față am curajul să expun situația respectivă. Nu-mi (mai) e rușine… cu mine. Aceasta sunt eu, cu scaunul cu rotile din dotare. E ok. Mă accept așa cum sunt și duc toate luptele necesare pentru normalitatea mea. Ca să termin și povestea, în final ne-am dus cu toții pe jos (ceilalți au suferit mult mai mult decât mine). Le sunt recunoscătoare pe calea asta că mi-au fost și îmi sunt ”acolo”. Și stai așa, că n-am terminat nici cu tine… Te provoc să-mi spui un moment care te-a marcat neplăcut, dar ți-a schimbat mindset-ul sau te-a ajutat să vezi că ești mai bine cu tine. Aștept cu nerăbdare și drag să te citesc!