Recenzie De ce-i așa, o știe EL de Anne Mateaș
Despre prietena mea Anne Mateaș aș putea vorbi mult și bine. Cu toate că nu ne cunoaștem de o vreme îndelungată (de la sfârșitul anului trecut), pot spune cu certitudine că a devenit o persoană dragă mie, care are un suflet mare și incredibil de cald. Și deși povestim noi o grămadă despre câte-n lună și în stele, cel mai profund am cunoscut-o pe uimitoarea Anne prin intermediul cărții ei autobiografice De ce-i așa, o știe EL. Am citit cartea în urmă cu vreo două luni, însă abia acum am reușit să îmi fac ordine în gânduri și să le aștern pe foaie. Un story pe rețelele de socializare nu îi face complet dreptate. Avea nevoie de o recenzie în toată puterea cuvântului. De ce-i așa, o știe EL Prima parte a cărții vorbește despre povestea de viață a Annei, care, te avertizez, nu a fost deloc una ușoară. M-am regăsit într-o oarecare măsură, deoarece și eu am fost încă de mică specială. Anne e la rândul ei imobilizată într-un scaun cu rotile, avantajul său fiind acela că își poate folosi mâinile extrem de eficient și chiar merge cu ajutorul cârjelor. Dar ea a pierdut mult mai multe decât mine: o parte din familie. Am simțit durerea ei printre pagini și nu am putut să nu empatizez. A fost un copil deosebit, ce a fost maturizat forțat nu doar prin intermediul diagnosticului cu care trăiește, ci și a destinului. E genul acela de suferință care, indiferent de cât de mult timp ar trece, nu va dispărea niciodată. Și totuși, Anne este incredibil de puternică. Nu s-a lăsat doborâtă și a ținut credința asemenea unui scut deasupra capului său. Obstacolele au curs uneori năvalnic peste ea, însă le-a depășit pe toate. Copila timidă și poate adesea nefericită s-a transformat într-o femeie cu ochi calzi și blânzi, al cărei zâmbet sincer poate lumina chiar și cea mai întunecată încăpere. Traseul ei de până acum este un exemplu pentru noi toți. Când o autobiografie devine carte de dezvoltare personală Întotdeauna am preferat romanele sau eventual cărțile de educație financiară și cele de autodezvoltare. Am evitat mereu autobiografiile, pentru că am crezut (greșit) că lecțiile de viață reale sunt puțin “depășite”. De ce aș vrea să citesc despre ceva prin care poate că trec sau am trecut la un moment dat și eu? Așadar, nu mică mi-a fost mirarea când am văzut traiectoria Annei, evoluția sa de-a lungul cărții. Fata neliniștită din primele pagini a dispărut cu desăvârșire până ce am ajuns la final. Ea a fost extrem de curajoasă, împărtășindu-și gândurile cu lumea întreagă. Fiindcă e dificil să vorbim despre sentimentele grele care ne încearcă, iar mâna asta de om frumos și-a pus sufletul pe tavă în fața noastră. Chiar dacă sunt o optimistă convinsă, m-am mai lovit ocazional de stări depresive. De ce-i așa, o știe EL m-a făcut însă să înțeleg ce înseamnă cu adevărat depresia, cât de cruntă poate fi și că e o luptă continuă cu propria persoană. Unii oameni au de-a face cu ea cât le e viața de lungă. Clipele de fericire se câștigă atunci cu eforturi, cu ajutorul iubirii necondiționate a celor din jur și cu sprijinul lui Dumnezeu. De unde vine salvarea? Ne mințim dacă spunem că noi putem răzbate singuri orice ni s-ar întâmpla. Fiecare om are nevoie de un umăr pe care să plângă la greu și inclusiv de un erou care să îl salveze când situația scapă de sub control. Anne l-a ales pe Dumnezeu ca aliat suprem. S-a lăsat în voia lui și îi cinstește toate alegerile pe care le face in locul ei. Credința de care dă dovadă m-a impresionat profund și totodată întărit. Ea acceptă cu simplitate și recunoștință tot ceea ce-i dă Creatorul, pentru că, așa cum spune însuși titlul cărții: De ce-i așa, o știe EL. Gândul acesta ne oferă libertatea de care avem nevoie când stresul și grijile ne apasă. Din păcate, îl alungăm în loc să-l îmbrățișăm. Despre gând vorbesc acum, căci de Dumnezeu parcă ne e frică. Am uitat că El înseamnă iubire fără margini. Noroc cu Anne, o tânără delicată ce ne amintește că Dumnezeu e prezent necontenit în existența noastră. Eu aș merge mai departe de atât și aș afirma că El este în noi. Am încercat, dar am impresia că nu am atins nici măcar parțial esența cărții De ce-i așa, o știe EL. Este o carte ce se citește cu ochii larg deschiși și, mai presus de atât, cu sufletul dornic de cunoaștere. Până la urmă, evoluția spirituală face parte din noi, iar Anne ne poate fi ghid pe acest drum presărat cu dificultăți. Pentru achiziționarea cărții, te invit să-i dai un mesaj tinerei autoare – Anne Mateaș – pe Facebook sau Instagram. De asemenea, urmărește-i activitatea pe Instagram, deoarece postează mult și foarte bine! Abonează-te pe blog și te voi ține la curent cu ce mai postez! Abonare
Când ai nevoie să spui stop… și să vezi cum o iei de la capăt
Ai simțit vreodată că ai obosit, că pur și simplu nu mai poți continua în același ritm nebun și ai nevoie de o pauză? Că te-ai pierdut undeva pe drumul întortocheat pe care ai pornit nu cu foarte mult timp în urmă și vrei din toată inima să te regăsești? Exact prin acest amalgam de sentimente complexe, dureroase și totodată revelatoare trec eu acum. Undeva în dorința de a scrie cât mai bine și mai mult, am uitat de bucuria de a o face. Nu mai simt plăcerea aceea ce-mi făcea odată degetele să vibreze la gândul că îmi voi așeza telefonul în față și cuvintele vor curge râuri din mine. Constrângere exterioară sau interioară? Blogul pare că a devenit o obligație și, după ore întregi în care scriu pentru muncă, uneori trebuie să mă lupt cu mine să mai scriu un articol. De ceva vreme încoace folosesc scuza timpului: nu am când să le fac chiar pe toate, sunt și eu un simplu om. Și atunci, vocea interioară timidă și usturătoare îmi șoptește că întotdeauna îți vei face timp pentru ceea ce contează. Am obosit. Nu mai sunt eu și parcă 70% din ce scriu e doar de dragul de a fi acolo. De ce? Deoarece mă simt vinovată când văd că a mai trecut câte o săptămână fără nimic nou aici. Trebuie să public, că de vrut… nu o mai vreau demult. Ce vreau de fapt e să petrec timp de calitate cu mine însămi și animăluțul meu de companie, să râd mai mult, să mă uit la comedii romantice proaste cu prietenele, să-mi pupăcesc nepotul și să îmi număr respirațiile, mulțumind divinității pentru ele. Simt că am uitat cum să fiu o tânără de 25 de ani, jonglând mereu cu deadline-uri. Zâmbetul meu a devenit forțat și își fac apariția ridurile. Este mult prea devreme să îmbătrânesc! Refuz cu desăvârșire să o fac. Evoluția nu e mereu așa cum credem sau sperăm E ciudat că spun asta tocmai acum, când primesc din ce în ce mai multe aprecieri referitoare la modul în care scriu. Ochiul critic îmi spune că stilul meu a evoluat, dar emoția dintre rânduri era mult mai puternică în urmă cu câțiva ani, moment în care a început pentru mine aventura blogging-ului. Eram doar o fată zăpăcită pe atunci, cu visuri mărețe și idei (ne)bune, care nu mai încăpeau în lumea mea mică, ci au dat din “coate” până ce au evadat în marele univers al tuturor posibilităților. Naivitatea mea adolescentină s-a mai domolit între timp sau a dispărut de tot și sunt dornică să investighez de ce. Nu știu dacă oamenii, întâmplările sau maturitatea m-au schimbat, însă mi-e dor să trăiesc la intensitate maximă. Cel mai urât scenariu pe care mi-l pot închipui pentru propria viață implică faptul că voi deveni un adult posac ce așteaptă să treacă pe rând zilele și să vină mai repede weekendul. Din nefericire, am ajuns fix în acel punct. Deconectare, detașare și revigorare De aceea, am hotărât să trag adânc aer în piept și să mă opresc. Am nevoie de o introspecție serioasă, de o discuție cu mine și de ore, zile sau chiar luni în care să reflectez. De ce sunt blocată în acest vârtej solicitant și încotro anume vreau să mă îndrept? Deocamdată nu am nici cea mai vagă idee, dar vreau să aflu. Prin urmare, pornesc în călătoria spre sine. Voi mai scrie câte un articol lunar, de dor, voi împărtăși din lecturile și activitățile mele, însă numai atât. Mă voi întoarce când voi ști cu certitudine ce îmi doresc de la viață și de la mine… când voi fi capabilă să mă organizez la cel mai înalt nivel și să nu mă mai simt constrânsă de absolut tot ce mă înconjoară. Mi-e dor să fiu liberă. Habar nu am cât va dura totul, la cum mă cunosc, nu cred că e un proces tocmai ușor. Important e că în sfârșit am curajul să îl demarez. Mi-a luat enorm de mult să decid asta. Probabil voi reveni după ce îmi voi schimba jobul, fiindcă e și asta în plan… clipă din care sper eu că voi scrie din nou de drag. Privesc cu încredere spre viitor, doar trebuie să depășesc obstacolul din cale. Mi-am dorit prea mult acest blog. Nu-i voi da voie să-mi scape printre degete. Îl voi pune la păstrare, într-un colț liniștit din mintea și sufletul meu, urmând să-i redau podiumul în ceasul potrivit. Îți mulțumesc că m-ai citit cu răbdare atâta amar de timp și te rog să nu renunți de tot la mine. Acordă-mi spațiu să mă destind și promit că mă voi întoarce cu forțe noi. Spune-i, dacă vrei, an sabatic. Îți garantez că versiunea mea următoare te va surprinde… preferabil în bine. Ține minte că acesta nu este un adio… E un va urma!