Când burnout-ul devine mai mult decât o noțiune abstractă
În urmă cu o lună scriam articolul Când Ai Nevoie Să Spui Stop… Și Să Vezi Cum O Iei De La Capăt. Aveam o mie de gânduri în minte și nimic concret. Toate mi se învârteau în cap și simțeam nevoia de o pauză. Voiam să scap din cotidian, să fac ceva nou, să schimb lucruri din viața mea. Eram convinsă că ceva nu era în regulă, că nu eram eu în regulă, dar nu îmi puteam da seama exact din ce perspectivă. Am pus lucrurile pe seama epuizării legate de activitățile de zi cu zi. Credeam că mă aflu într-un moment definitoriu și că în curând voi afla care îmi este menirea sau ceva asemănător. N-am văzut semnele sau poate nu le-am recunoscut. Nu mi-am dat seama că am ajuns la burnout. Mi s-a părut mereu o noțiune fantezistă, un sindrom care se poate manifesta doar la persoanele cu multe afaceri și responsabilități. Mergeam pe principiul “mie nu mi se poate întâmpla”. Eu și burnout-ul – o poveste de coșmar Pur și simplu într-o zi am decis că nu mai are sens să mă implic în diverse proiecte care contau enorm pentru mine. Scrisul nu mai avea farmec, filmatul era un chin, voluntariatul devenise obositor și tot așa, pe rând, absolut tot ce făceam. Nici măcar cititul nu reușea să îmi țină captată atenția. Ciudat e însă faptul că mereu am considerat că burnout-ul înseamnă direct apatie, lipsa chefului de a face orice, chiar și a respira. Eu eram încântată de soare, entuziasmată să ies și să plutesc undeva pe un nor de fericire. Nu conta ce făceam atâta timp cât nu era treaba pe care o aveam în program. Efectiv nu mă mai cunoșteam pe mine însămi. De ce? Pentru că sunt de obicei o fire cerebrală, care nu lasă nimic să-i stea în cale atunci când are ceva de făcut. Zilele au trecut teribil de încet și am ajuns în stadiul în care doar serviciul mai era obligatoriu. Eram gata să îmi iau concediu o vreme, dar ideea asta mă înspăimânta cel mai tare: în acest fel, nu aș mai fi avut deloc ce să fac. Fiind hiperactivă, gândul respectiv mi-a provocat o panică greu de descris în cuvinte. Panica aceea m-a făcut să îmi pun întrebări serioase și să caut răspunsuri. Bineînțeles, am bifat cam toate căsuțele care descriu burnout-ul. Ce nu recomand Burnout-ul n-a apărut din senin. Au fost luni întregi în care i-am pregătit terenul. Am avut eu grijă să-l aduc cu fiecare zi tot mai aproape. Iată, prin urmare, ce m-a adus aici. 1. Motto-ul “somnul e supraestimat” Ajunsesem în punctul în care îmi repetam că somnul este supraestimat pe post de mantră. Dormeam maxim 6 ore pe noapte și în weekend mă trezeam epuizată abia la prânz. Evident că mă simțeam cumplit de vinovată, îmi făceam câteva mustrări de conștiință până la urmă și o luam de la capăt. Cercul vicios se strângea tot mai puternic în jurul meu. 2. Stresul pe post de mic dejun, prânz și cină Încă dinainte de a-mi începe ziua, trasam sarcini în minte și calculam până la ultima secundă ce aveam în plan. Mâncarea era opțională, stresul nu. Termenele de limită parcă nu se mai sfârșeau, iar eu cu greu mai reușeam să le țin piept. 3. Neglijarea propriei persoane “Hai să ieșim afară” îmi ziceau adesea prietenele. Stăteam puțin pe gânduri și le răspundeam apoi foarte sigură pe mine că probabil puteam cândva în săptămâna următoare. Somn pas, hrănit normal pas, socializare doar online, printre momente. Aveam în schimb ochi injectați de la atâta stat în fața ecranului, momente în care intram pe Facebook să fac o postare și mă fura peisajul în așa măsură încât uitam cu desăvârșire de postat, stare continuă de agitație și irascibilitate și lista merge înainte minim 2 zile. 4. Încercarea obsesivă de a le face pe toate Eu puteam orice, chiar și să fiu în 3 locuri diferite în același timp. Multitasking-ul era marea mea pasiune, cu care mă mândream de zici că era o cicatrice obținută în război. Chiar dacă mă mai lăsa inima să deleg sarcini, le verificam fără oprire. Nimeni nu se descurca cum o făceam eu. 5. Privitul doar într-un punct Sigur, e minunat să ai un țel spre care să tinzi. Un vis te ajută să îți menții focusul. Cu toate astea, trebuie să fii capabil și să privești la ce te înconjoară. Eu nu puteam sau nu știam cum. Conta doar viitorul, luminița aceea pe care numai eu o puteam vedea. Spre ce mă îndrept Martie e o lună frumoasă, dar eu mă bucur nespus că s-a terminat. Am fost cea mai urâtă versiune a mea în această perioadă. Și, cât mă gândeam la “vindecare”, am realizat că pauzele lungi, cu introspecții nesfârșite, nu funcționează pentru mine. Am nevoie de scopuri, de motive pentru care să lupt și cauze în care să cred. Pot reveni la normal doar reluându-mi activitățile. Diferența este că de această dată voi prioritiza. Voi căuta echilibrul dintre muncă și plăcere, dintre ceea ce vreau să devin și ce mă reprezintă în clipa prezentă. Lucrez puțin și la managementul timpului, las deoparte procastinarea și totul va fi bine. Nu se poate altfel. Iar acum, că m-am străduit să dau o formă haosului din mintea mea și am așternut pe mult iubita mea foaie virtuală aceste rânduri, mă simt deja mai bine. Mi-am dat seama că nu mă pot descoperi departe de blog, căci el de fapt face parte din mine. Nu va fi ușor, și poate mă voi mai confrunta cu pauze ocazionale de la scris, însă sunt aici ca să rămân. Ai grijă de tine, nu te epuiza. Salvează-ți întotdeauna câteva resurse de timp și energie, cât de mici, pentru tine. E vital pentru a te menține pe linia de plutire. Abonează-te pe blog și te voi ține la curent cu ce mai postez! Abonare