Când ai nevoie să spui stop… și să vezi cum o iei de la capăt

Ai simțit vreodată că ai obosit, că pur și simplu nu mai poți continua în același ritm nebun și ai nevoie de o pauză? Că te-ai pierdut undeva pe drumul întortocheat pe care ai pornit nu cu foarte mult timp în urmă și vrei din toată inima să te regăsești?

Exact prin acest amalgam de sentimente complexe, dureroase și totodată revelatoare trec eu acum. Undeva în dorința de a scrie cât mai bine și mai mult, am uitat de bucuria de a o face. Nu mai simt plăcerea aceea ce-mi făcea odată degetele să vibreze la gândul că îmi voi așeza telefonul în față și cuvintele vor curge râuri din mine.

Constrângere exterioară sau interioară?

Blogul pare că a devenit o obligație și, după ore întregi în care scriu pentru muncă, uneori trebuie să mă lupt cu mine să mai scriu un articol. De ceva vreme încoace folosesc scuza timpului: nu am când să le fac chiar pe toate, sunt și eu un simplu om. Și atunci, vocea interioară timidă și usturătoare îmi șoptește că întotdeauna îți vei face timp pentru ceea ce contează.

Am obosit. Nu mai sunt eu și parcă 70% din ce scriu e doar de dragul de a fi acolo. De ce? Deoarece mă simt vinovată când văd că a mai trecut câte o săptămână fără nimic nou aici. Trebuie să public, că de vrut… nu o mai vreau demult. Ce vreau de fapt e să petrec timp de calitate cu mine însămi și animăluțul meu de companie, să râd mai mult, să mă uit la comedii romantice proaste cu prietenele, să-mi pupăcesc nepotul și să îmi număr respirațiile, mulțumind divinității pentru ele.

Simt că am uitat cum să fiu o tânără de 25 de ani, jonglând mereu cu deadline-uri. Zâmbetul meu a devenit forțat și își fac apariția ridurile. Este mult prea devreme să îmbătrânesc! Refuz cu desăvârșire să o fac.

Evoluția nu e mereu așa cum credem sau sperăm

E ciudat că spun asta tocmai acum, când primesc din ce în ce mai multe aprecieri referitoare la modul în care scriu. Ochiul critic îmi spune că stilul meu a evoluat, dar emoția dintre rânduri era mult mai puternică în urmă cu câțiva ani, moment în care a început pentru mine aventura blogging-ului.

Eram doar o fată zăpăcită pe atunci, cu visuri mărețe și idei (ne)bune, care nu mai încăpeau în lumea mea mică, ci au dat din “coate” până ce au evadat în marele univers al tuturor posibilităților. Naivitatea mea adolescentină s-a mai domolit între timp sau a dispărut de tot și sunt dornică să investighez de ce.

Nu știu dacă oamenii, întâmplările sau maturitatea m-au schimbat, însă mi-e dor să trăiesc la intensitate maximă. Cel mai urât scenariu pe care mi-l pot închipui pentru propria viață implică faptul că voi deveni un adult posac ce așteaptă să treacă pe rând zilele și să vină mai repede weekendul. Din nefericire, am ajuns fix în acel punct.

Deconectare, detașare și revigorare

De aceea, am hotărât să trag adânc aer în piept și să mă opresc. Am nevoie de o introspecție serioasă, de o discuție cu mine și de ore, zile sau chiar luni în care să reflectez. De ce sunt blocată în acest vârtej solicitant și încotro anume vreau să mă îndrept? Deocamdată nu am nici cea mai vagă idee, dar vreau să aflu.

Prin urmare, pornesc în călătoria spre sine. Voi mai scrie câte un articol lunar, de dor, voi împărtăși din lecturile și activitățile mele, însă numai atât. Mă voi întoarce când voi ști cu certitudine ce îmi doresc de la viață și de la mine… când voi fi capabilă să mă organizez la cel mai înalt nivel și să nu mă mai simt constrânsă de absolut tot ce mă înconjoară. Mi-e dor să fiu liberă.

nutrifitup.com

Habar nu am cât va dura totul, la cum mă cunosc, nu cred că e un proces tocmai ușor. Important e că în sfârșit am curajul să îl demarez. Mi-a luat enorm de mult să decid asta. Probabil voi reveni după ce îmi voi schimba jobul, fiindcă e și asta în plan… clipă din care sper eu că voi scrie din nou de drag.

Privesc cu încredere spre viitor, doar trebuie să depășesc obstacolul din cale. Mi-am dorit prea mult acest blog. Nu-i voi da voie să-mi scape printre degete. Îl voi pune la păstrare, într-un colț liniștit din mintea și sufletul meu, urmând să-i redau podiumul în ceasul potrivit.

Îți mulțumesc că m-ai citit cu răbdare atâta amar de timp și te rog să nu renunți de tot la mine. Acordă-mi spațiu să mă destind și promit că mă voi întoarce cu forțe noi. Spune-i, dacă vrei, an sabatic. Îți garantez că versiunea mea următoare te va surprinde… preferabil în bine. Ține minte că acesta nu este un adio…

E un va urma!

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *