Există un moment în viața fiecăruia dintre noi când realizăm că ne încearcă anumite regrete. Eu cred că nu ține cont de vârstă acest sentiment, ci are legătură mai degrabă cu recunoașterea timpului pierdut într-un fel sau altul și a unor decizii luate în mod pripit.
Totuși, dacă privim situația din punct de vedere psihologic, ne putem da seama că regretele nu prea își au rostul. Am acționat exact cum credeam noi că este mai bine în clipa respectivă, conform principiilor și valorilor pe care le aveam.
E normal ca acum să privim lucruri dintr-o altă perspectivă și e posibil ca în viitor să ne schimbăm din nou opinia. Asta se întâmplă pe măsură ce urcăm pe scara evoluției. Astfel, regretele se pot transforma în lecții importante: știm ce nu am repeta.
Nu pot vorbi despre regretele unei femei în general, deoarece suntem foarte diferite una față de cealaltă, însă pot consemna în cele ce urmează principalele mele regrete… ceea ce voi și face. Cine știe, poate te vei regăsi în unele dintre ele și vei lua atitudine. Deși nu mai avem impact asupra trecutului, putem creiona viitorul.
Top regrete personale – partea I
1. Am confundat “tocitul” din liceu cu învățarea utilă în viață
Când privesc în urmă, unul dintre cele mai mari regrete în viață ale mele este învățatul din liceu. Am pierdut practic 4 ani străduindu-mă să iau note mari la materii despre care îmi amintesc, în cel mai fericit caz, vag.
Aveam impresia că acele note de 9 și 10 împreună cu temele făcute cu grijă îmi vor asigura succesul în carieră (oricare ar fi fost ea). Nu e deloc așa. Mi-ar fi folosit mult mai mult să încep încă de pe atunci să fac voluntariat sau pur și simplu să mă distrez, să-mi fac amintiri de neuitat.
2. Nu m-am concentrat cu mult timp în urmă asupra dezvoltării mele personale
Dezvoltarea personală a fost pentru mulți ani o temă abstractă pentru mine, ceva ce suna demențial, dar habar nu aveam cum se merge pe acest drum. Sincer, nici nu eram extraordinar de dornică să descopăr.
Am aflat destul de târziu cât de multe poți învăța de la un training, prin tot felul de activități interesante și chiar jocuri. Asta ca să nu mai pomenesc despre cărți de autodezvoltare (găsești aici titluri utile).
3. Am lăsat teama de respingere să preia controlul
Cu siguranță te gândești că acum vei citi un mesaj emoționant (sau nu) din genul celor pline de regrete pentru ea sau el. Nu e tocmai un regret de după despărțire, însă ar putea fi considerat în iubire… cu indulgență.
Mi-a fost frică să vorbesc deschis despre ceea ce simt. Culmea e că am evitat cu aceeași ardoare și vreo destăinuire din partea acelei persoane. Tiparul s-a repetat apoi în mai multe aspecte ale vieții, printre care o vreme m-am temut inclusiv și să aplic la voluntariat.
4. Nu am avut curajul să spun ce gândesc
Am stat cuminte în banca mea prea multă vreme. Știam că am idei bune, care ar putea schimba în bine lucrurile din jur, dar ceva mă oprea constant să le dau glas.
Fix când eram gata să deschid gura, mi se făceau tot felul de filme în cap despre cum voi fi judecată și blamată de către ceilalți. Viața mea a devenit mai frumoasă de când am realizat că doar părerea mea contează.
5. Am ales liceul care “suna bine”
Spre deosebire de alți părinți, ai mei m-au încurajat mereu să fac ce-mi place și cred că e mai bun pentru mine. Deci n-a fost vina lor că aveam inclinații spre matematică și am ales profilul științe sociale.
Doamna profesoară de matematică din generală m-a privit cu ochi cunoscători și m-a întrebat dacă sunt sigură că acolo vreau, iar eu am răspuns un “da” răspicat. Era un liceu de top și aveam cunoscuți acolo, cum să nu fie perfect?
Puțină lume știe însă că în vacanța dintre clasa a 10-a și a 11-a am încercat cu cerul și cu pământul s-o conving pe mama să mă transfere la liceul economic. Nefăcând prea multă matematică în cei doi ani trecuți deja și fiind o nebunie totală cu mutatul de la o școală la alta (trebuia să treacă actele mele prin comisia de handicap), am fost nevoită să renunț la idee. Și chiar dacă am terminat de atunci cu bine facultatea de economie, tot a rămas un mic regret…
6. Nu am crezut mai mult în mine
Sunt suficient de puternică, deșteaptă, frumoasă, creativă și lista poate merge înainte. Nu, nu intenționez să mă laud singură, ci să accentuez faptul că sunt destul. Sunt eu și e de ajuns.
Unul dintre regretele mele eterne este, așadar, nesiguranța de sine. Dumnezeu știe că m-am confruntat o groază cu ea și mă simțeam un fel de impostoare atunci când vreo persoană îmi scotea în față vreun merit. Reușeam să văd în orice situație că se putea mai mult și mai bine sau că nu eu sunt cea căreia i se datorează de fapt succesul.
Îți mai spun doar că eu m-am decis în urmă cu aproape 2 ani (în ianuarie, de ziua mea) că mai bine regret ce am făcut decât ce nu am făcut și am încercat să-mi trăiesc zilele pe acest principiu. Chiar se vede diferența!
Ne “revedem” în partea a doua a articolului.
Abonează-te pe blog și te voi ține la curent cu ce mai postez!
