Mi-am dorit o vacanță diferită, în afara țării, de ceva timp. Și în sfârșit mi-a ieșit! Am planificat excursia în Belgia, la prietena mea dragă, Denisa Dan, cu mai bine de o lună și jumătate înainte. Doar că abia la finalul lui februarie s-au aliniat astrele și am reușit să ajung acolo.
Despre Deni aș putea vorbi la nesfârșit: e un om tare frumos la propriu și la figurat. Pe lângă că mi-e o prietenă extraordinară, este implicată în proiecte legate de susținerea persoanelor cu dizabilități. Călătorește, face sport și arată că normalitatea din spatele „imperfecțiunilor” fizice. Mă inspiră zi de zi și sunt sigură că te va motiva și pe tine dacă îi dai un follow pe Instagram.
Excursia a fost cu peripeții, pentru că zilele au fost doar trei, însă nopțile patru. O zi suplimentară am avut de „drumeție”, dacă vrei, de la Oradea la Cluj, de unde am luat avionul. Stai că îți povestesc mai pe larg.
26 februarie – 1 martie 2025 – Bruxelles: girls trip și ciocolată
Miercuri
La ora 8 am avut ședința de Yumeiho, cu draga mea terapeută Inna. A fost intens, cum e de obicei, pentru că această tehnică îmi pune în mișcare întregul corp și mă aliniază atât la propriu, cât și la figurat. Ador poveștile noastre care îmi dau sens în dileme și sfaturile minunate pe care le primesc de la Inna.
Apoi am lucrat puțin, pentru că nu m-am putut abține, iar la 12:40 am pornit oficial spre Cluj. Cum? Simplu: cu BlaBlaCar. N-am mai folosit platforma de vreo șapte ani, de pe vremea când eram în Spania.
Însă, cum trenul nu funcționează în acea direcție în momentul de față, iar despre autocarul care îl înlocuiește am auzit multe povești – și e greu să ridici scaunul rulant într-o asemenea mașină, ca să nu mai vorbesc despre mine – am preferat această opțiune. Mi-a fost groază, recunosc, dar a ieșit mult mai bine decât m-am așteptat.
Am cunoscut o fată de clasa a VIII-a, tare drăguță, care face volei de performanță și s-a mutat pentru el într-un alt oraș. M-a marcat maturitatea ei și modul în care și-a luat, practic, viața în mâini. Cealaltă pasageră a fost o doamnă care a trăit mai bine de 20 de ani în afara țării și mi-a oferit o perspectivă foarte diferită asupra lumii. M-am simțit inspirată de ambele.
Cât despre șofer, a fost extrem de profesionist, prietenos și de ajutor. Am avut o călătorie faină și timpul a trecut repede, pentru că la 15:40 deja eram în Cluj, pregătite să mergem spre mall, unde să petrecem câteva ore, să vedem ce mai e pe acolo. Nu de alta, însă era destul de frig afară și noi aveam troller-ul după noi.
Șoferul s-a oferit să ne ducă până la aeroport, doar era mult prea devreme. I-am explicat că nu găsisem ceva mai târziu spre Cluj care să mă ducă în siguranță și să mă asigure că ajungem la timp, pentru că am mai avut o experiență cu pierderea avionului.
Oricum, zis și făcut. Ne-am îndreptat spre Iulius Mall, unde am mâncat pentru prima dată la Pizza Hut. A fost ok, ce pot să zic. Cred că mă așteptam la vreo pizza senzațională, având în vedere că e un brand renumit. Mnah, atâta s-a putut.
Am reușit să luăm câteva mărțișoare din mall, lucrate manual, care mi-au făcut sufletul să urce un pic pe spre cer. Su-per-be! Apoi mi-am luat o cămașă (maro, nu neagră). M-am gândit că din Cluj nu am nimic și nici nu am mai apucat să-l vizitez de prin școala generală, când am fost acolo la Grădina Botanică.
Pe urmă, ne-am îndreptat frumos spre aeroport. Am ajuns cu ceva timp înainte, timp în care am apucat să-mi citesc mesajele, să le răspund și să mă asigur că totul e în regulă… că pot lipsi trei zile întregi din viața mea profesională.
Îmi place jobul meu și libertatea pe care o am, faptul că pot să-mi iau liber oricând îmi doresc și să recuperez la fel. Cât timp îmi ating termenele limită, totul este bine.
Mi-a fost frică la aeroport, nu știam cum mă vor urca în avion. Prietenul meu Ovi, îmi zisese că e posibil să nu aibă nici ei lift de urcare, la fel ca în Oradea. M-a luat ditamai panica.
Din fericire, totul a decurs minunat. M-au urcat în avion ok, aveau și scaun cu mânere pentru brațte: totul a fost în ordine.
La sosirea în Bruxelles a fost puțin provocator. Nu am luat în calcul faptul că oamenii vorbesc mai degrabă franceză decât engleză. În momentul acela am regretat că nu am pus mai mult accent pe franceză (materie pe care am făcut-o mai bine de 12 ani, de-a lungul școlii și facultății).
Revenind, acolo, mama – pentru că se temea după ultimele experiențe să lase pe altcineva să mă ajute – s-a crezut vitează și a vrut să mă mute singură din scaunul acela special în scaunul meu rulant. Surpriză: a alunecat și era cât pe ce să cădem amândouă. Noroc cu cei doi oameni de la asistență, care ne-au ajutat imediat.
Altă surpriză a fost să constatăm că roaming-ul nu ni s-a activat automat. Deci, n-am avut semnal la telefoane, nici acces la internet, decât în aeroport.
Vestea bună e că a venit prietena mea, Denisa, împreună cu sora ei, să ne recupereze. Nu e chiar în oraș aeroportul respectiv, iar până în orășelul în care locuiesc ele am mai făcut vreo oră pe drum. Deja era miezul nopții. Am ajuns frânte de oboseală, dar bucuroase pentru revedere și entuziasmate de zilele ce urmau.
Ce pot să zic e că hotelul, deși de trei stele, nu pot spune că a fost la superlativ. Mă uitam pe hol și aveam impresia că sunt în ceva film de groază, că va ieși vreo arătare de undeva. Prin „arătare” mă refer la șobolani, de care am o fobie serioasă, ca de gândaci. N-a fost cazul, mulțumesc Universului, însă nici nu pot spune că m-aș mai caza cu dragă inimă acolo.
Pot zice că a fost curat – ceea ce e un plus – doar că nu are cele mai moderne condiții, iar stilul e… unic.
Joi
Am început cu greu dimineața, pentru că se acumulase oboseala din ziua anterioară. După ce mi-am făcut meditația și am fost cât de cât pregătită să înfrunt lumea reală, stabilisem cu Deni că ne vedem la mine la hotel. Lucrurile păreau că se aliniază. Soarele se vedea pe cer și totul părea perfect.
Când colo, prima gafă am făcut-o imediat ce am ieșit din cameră. În fața camerei noastre era o altă cameră, în pragul căreia stătea un tip… foarte mișto, înalt, ușor sobru, cu un zâmbet radiant, care mi-a zis „Bonjour”, iar eu, pentru că eram buimacă și nu mă așteptam, n-am înțeles ce zice.
Probabil l-am șocat că nu am spus nimic, doar am zâmbit tâmp. Mi-a luat câteva secunde să-mi dau seama ce zisese, de fapt. Cred că am chițăit un „Hi” pe care nici eu nu l-am auzit.
Apoi am mers mai departe. Ce să vezi? Când să ieșim din hotel, ploua cu găleata. Cu câteva minute înainte era soarele sus pe cer. Atunci am realizat că zona Bruxellesului e mai rea decât Londra.
A venit și Deni împreună cu mama ei, echipate cu pelerine de ploaie. Așa că am pornit la drum. Și, pentru că eu sunt o persoană cât se poate de „norocoasă” (unii ar zice că tind să aduc surprize neplăcute prin orașele pe unde apar)… am mai avut o bucurie.
Trenurile nu funcționau.
Am înțeles de la Deni că am fi făcut vreo 15 minute din Vilvoorde până în Bruxelles, cu trenul. Din păcate, era grevă.
Mai bine de o oră ne-am mutat de pe peronul 2 pe 4, în speranța că va apărea trenul. Ca, în cele din urmă, să aflăm că trebuie să mai așteptăm încă vreo 3 ore.
N-am avut răbdare să luăm autobuzul și am comandat un Bolt. Aparent, nu au serviciul Assist, ci PRM, care include o mașină mare adaptată pentru scaunele rulante. În orășelul în care eram noi, nu a venit nimeni cu o asemenea mașină.
Am chemat, în final, un Bolt normal și am început să-l sunăm pe șofer. Noroc că era Deni cu noi, care vorbește atât flamandă, cât și franceză. Pentru că, dacă mă bazam pe engleza mea, eram pierdută.
După încă vreo oră, timp în care șoferul ne-a găsit, am pornit spre Bruxelles. Oribil, sincer.
Ploaia se mai liniștise, dar oficial mi-a căzut pedala stângă de la picior, de la scaunul cu rotile. Se clătinase încă din aeroport și am sperat că va ține până acasă.
Am căutat un magazin de piese auto, ceva cu o cheie care să fixeze pedala. Începuse să mă doară piciorul, pentru că mă plimbam cu el pe jos sau pe cealaltă pedală, unde le înghesuiam pe amândouă.
Totuși, am făcut pauză să mâncăm. Mâncarea a fost foarte bună, naturală, pentru că Deni e fană organic, la fel ca mine. După ce ne-am răsfățat și mi-am băut siropul, parcă am văzut altfel lumea, nu mai era atât de întunecată.
Și ploaia s-a mai calmat. Am reușit să găsim un șofer de pe o dubiță, care ne-a îndrumat spre un magazin de mobilă, unde o doamnă tare drăguță m-a ajutat cu scaunul și ne-a dăruit cheia în cauză, ca să putem fixa pedala oricând avem nevoie.
Nici nu mai trebuie să zic că a devenit una dintre posesiunile cele mai valoroase ale mamei mele, care duce cheia aia cu ea peste tot.
Ne-am dus, pe urmă, la 58 Rooftop. E o clădire foarte înaltă, de unde se spune că poți vedea tot Bruxellesul. Deni mi-a mărturisit că sunt și alte locuri de unde îl vezi mai bine, dar era târziu și am mers acolo.
Ghici ce? Evident că a început din nou să plouă. Dar a fost fain. Mi-a plăcut să fiu la înălțime. Era întuneric, abia la ora 18 se deschidea locația.
Și m-a fascinat priveliștea: ploaie, lumini, liniște și un pic de frig. Perfecțiune.
Nu mi-a plăcut însă ce a urmat, când ne-am dus să vedem de unde luăm autobuzul înapoi spre cazare. Era frig. Ploaia nu se mai oprea. Și mă gândeam că poate ar trebui să chemăm un Bolt.
Nu era vorba de bani, ci de accesibilitate. Tipul care ne dusese la clădirea respectivă venise la comandă, dar ne-a luat cu chin, cu vai. Ne-a spus că el nu are autorizație să transporte persoane cu scaune rulante și nu a fost foarte încântat să ne ducă. Îmi era groază că s-ar repeta faza.
Am vrut chiar să-l sun pe un amic cunoscut printr-un joc online – da, am destui prieteni cunoscuți așa – și să-l rog să ne ducă el. Atât de amărâtă eram.
Însă, chiar când nu vedeam lumina de la capătul tunelului și mă pregăteam să-i cer Denisei hotspot, cât să-l pot contacta pe băiat, a apărut salvarea noastră: autobuzul.
A urmat o oră lungă, măcar călduroasă, în interiorul lui. În jur de ora 20 eram la hotel și am mai stat să povestim.
Nici n-am realizat când au trecut mai mult de două ore. Cert e că a fost o seară foarte faină, în care am descoperit că rezonăm în mai multe moduri decât credeam.
A urmat culcarea – bine că nu mă machiasem, pentru că ar fi fost un coșmar să mă demachiez. Oricum, ploaia și-ar fi spus cuvântul.
Vineri
De data asta am început ziua mai devreme, cu curaj, pentru că știam ce pătimisem în cea precedentă. Din fericire, lucrurile s-au schimbat și vremea a fost de partea noastră. A plouat doar un pic, nu foarte tare.
Ne-am dus, așadar, să luăm micul dejun la un local tare cochet din orășelul nostru. Până am ajuns eu cu mama, croissantele deja dispăruseră de pe raft, și ne-am mulțumit cu un melc și un sandviș cu… carne crudă.
Bineînțeles că eu am optat pentru varianta dulce de mic dejun. Dacă tot sunt eu amară, meniul să-mi fie dulce.
Revenind la poveste, ne-am dus direct cu autobuzul în oraș. Aveam un plan concret: să vedem Basilica. Am schimbat mai multe autobuze până acolo, ca să nu mergem pe jos – pe de-o parte fiind destul de frig, iar pe de alta pentru că drumul nu e cel mai prietenos cu scaunul rulant.
Este vorba despre pavajele acelea vechi, care nu sunt tocmai accesibile. Au denivelări, dar și un aspect frumos, elegant.
După ce am vizitat Basilica, m-am simțit cu un strop mai în armonie cu divinitatea, mai ales că am aflat că în urmă cu un an sau doi a vizitat-o și Papa de la Roma.
Ne-am îndreptat spre oraș. Am mâncat și am trecut la explorarea magazinelor. Deși, ca să fiu sinceră, nu-mi mai amintesc exact dacă am mers în magazine joi sau vineri. A trecut ceva timp de când am trăit experiența și nu am avut timp să scriu, așa că mă mulțumesc cu amintirile.
Pot să spun că multă vreme am evitat cu desăvârșire magazinele second-hand. Pentru că îmi aminteau de copilărie, de perioada în care nu aveam foarte mulți bani și aveam multe haine din astfel de magazine.
Ei bine, acum le-am explorat fără nicio jenă. Ba mai mult, mi-am găsit o rochie tare drăguță, gen kimono, pe care o ador și abia aștept să găsesc o ocazie să o port.
Am observat că acolo aceste magazine chiar sunt văzute ca „vintage” și apreciate de oameni, nicidecum percepute ca o formă de degradare sau cu vreo conotație negativă. Paleta de clienți era cât se poate de diversificată.
I-am luat și nepoțelului meu o mașinuță, pentru că – deh – nu se poate ca Dana să aibă o excursie din care el să nu primească ceva.
Și am plecat mai departe. Unde? La ciocolată. Nu am mai făcut foarte multe în acea zi, pentru că deja era destul de târziu.
Ne-am dus la ciocolaterie, ne-am plimbat în lung și-n lat pe strada lor cea mai aglomerată. Am testat ciocolata belgiană și pot să zic că m-am îndrăgostit.
Întotdeauna am adorat dulciurile, dar acum am fost de-a dreptul în paradisul lor. Nu puteam visa la ceva mai impresionant.
Am luat câteva și pentru cei de acasă, evident, însă bucuria mea a fost primordială. Ce pot să zic? Sunt egoistă până în măduva oaselor, cu atât mai mult atunci când vine vorba despre ciocolată.
Deni mi-a arătat cum să-mi fac poze de Instagram, mi-a și făcut câteva wow, chit că n-am apucat să facem reel-urile pe care ni le-am propus. Vremea nu ne-a permis să facem tot ce ne-am dorit. Iar eu sunt friguroasă de fel – nu mi-am dat geaca jos, cum a făcut-o ea, de dragul artei.
Am ajuns cu bine la hotel și în acea zi. Urma ultima noapte a excursiei.
Sâmbătă
Ne-am trezit cu forțe proaspete. Era „baba” mea, cum se zice, dacă ne luăm după tradiție și calculăm ziua de naștere. Aflasem chiar în dimineața respectivă.
Ideea era simplă: mi-am pus intenția să mă simt… mișto. Și să ajung cu bine la aeroport.
În seara dinainte, am uitat să spun că intrasem într-un videocall cu băiatul despre care am zis că locuia acolo și cu prietena mea cea mai bună. Ei doi tot povesteau, iar eu aveam un scop cât se poate de clar: să-l conving să mă ajute să ajung la aeroport.
Văzusem că autobuzele nu sunt cele mai ok și ar fi greu să ajungem acolo. Iar frica de Bolt era cât se poate de explicabilă.
Negociasem deja cu el și a acceptat neașteptat de repede.
Prin urmare, de dimineață, mi-am permis să mă relaxez. Am plecat cu Deni să explorăm Palatul Regal. A fost un pic frig, dar am reușit să facem multe poze faine și să petrecem momente minunate împreună. Ne-am răsfățat cu gofre și toate specialitățile pe care nu apucasem să le încercăm până atunci.
Și apoi l-am așteptat pe prințul care n-avea cal, ci mașină scumpă. Am avut, recunosc, mici emoții să mă urc într-o mașină cu un tip total necunoscut (decât din online). Mi-am zis însă că am făcut eu trăsnăi mai mari la viața mea, n-am ce pierde. Plus că dacă chiar venea, deja era un plus.
Și a venit. Am ajuns la fix la aeroport. Mă rog, în timpul potrivit – cât să putem face controlul bagajelor și tot ce ține de îmbarcare.
Nu mă așteptam ca procedurile să decurgă atât de rapid și ca la ora 17, deși avionul pleca la 17:30, să fiu la locul meu de la fereastră. N-am mai apucat să anunț pe nimeni că am ajuns ok, că plec spre casă.
Noroc că stabilisem cu sora mea, dinainte cu vreo două săptămâni, și confirmasem în dimineața respectivă că ne va aștepta la aeroport în Cluj.
Nu de alta, dar mi-era groază să mai caut cazare pentru o noapte și să găsesc alternativă pentru întoarcerea de duminică. M-am rugat ca ea și cumnatul meu să se descurce și să ne găsească în Cluj.
Pe parcursul drumului m-am uitat la Fetele Gilmore, am făcut o meditație și am decis să nu mă gândesc la nimic complicat. Mama, desigur, s-a împrietenit și de data asta cu vecinul de scaun, despre care a aflat că e șofer de tir.
La sosire stătuse lângă o fată cam de vârsta mea, căreia, draga de ea, i-a împărtășit (fie că a vrut sau nu) întreaga mea poveste de viață. Am momente în care mă supără că face asta și altele în care încerc să o înțeleg. Până la urmă, eu sunt o mare realizare a ei. Tot ce sunt azi e, în bună parte, rezultatul investiției ei de 30 de ani. Așa că mă străduiesc să fiu mai blândă, să învăț să văd și perspectiva ei.
La aeroport, ne-au așteptat sora mea și soțul ei, așa cum planificaserăm.
De menționat că nu mi-au adus liftul la coborârea din avion, iar un domn tare simpatic din echipa de asistență – pe care nu am putut să-l refuz – s-a oferit să mă coboare în brațe pe scările avionului.
N-am fost încântată și tot ce îmi doream era normalitate pe care încă o visez. Dar eram obosită și mi-a spus că ar mai fi durat până ar fi adus liftul… și că e posibil să fie folosit de altcineva.
Când mi-a zis, cu un zâmbet cald, că are și el fete, dar sunt mari și nu-l mai lasă să le țină în brațe, m-a înduplecat. N-am mai spus nimic. Am acceptat.
Drumul până acasă a durat trei ore. Nu mai știam cum să stau în mașină, mă durea spatele și o stresam pe mama, care era extenuată.
Însă cel mai tare m-a marcat o conversație cu nepoțelul meu de 5 ani. Imediat ce a aflat că am aterizat, m-a întrebat dacă i-am luat cadou. Când i-am spus că da – n-am putut să mă abțin – m-a întrebat repede: „Scump?”.
M-a luat prin surprindere și mi-a arătat, așa, în inocența lui, cum societatea ne învață de mici să atribuim o valoare lucrurilor. Nu i-am răspuns cum se aștepta. I-am zis că va afla când îl va vedea.
Deși a protestat puțin că nu era „suficient de mare” mașina primită, a fost încântat și se joacă cu ea și acum.
Pe drum am mâncat puțin, însă cel mai mult mi-am dorit să dorm. Ceea ce s-a și întâmplat… pe la ora 1 dimineața.
Pentru că, da, vreo oră după ce am ajuns acasă, mi-am luat telefonul și am început să dau mesaje. Ok… poate nu eram chiar atât de obosită cum spusesem.
Și așa s-a încheiat vacanța mea la Bruxelles.
A fost o vacanță în care am înțeles că orașul e, probabil, mai frumos de vizitat când e vremea mai caldă, dar sigur nu e suficient de prietenos cu scaunul meu cu rotile cât să-l văd ca pe un loc în care aș putea trăi.
Cât despre clădirile europene… nu m-au dat gata. Mi s-au părut destul de triste, cu culorile lor și prestanța impunătoare, rece, ce inspiră distanță.
Cea mai mare bucurie a fost, oricum, să-mi revăd prietena. Să petrec timp cu ea. Să mă plimb pur și simplu pe străzi, fără un obiectiv clar în minte. Abia aștept să o revăd pe Deni, să mai avem peripeții împreună și să ne distrăm cel puțin la fel de tare cum am făcut-o atunci.
Iar dacă ești curios… să știi că urmează zilele viitoare o altă istorisire despre o vacanță îmbinată cu muncă. Sau, mai bine zis, o călătorie excepțională pe care am avut-o imediat după Bruxelles. Și din cauza căreia nu am reușit să scriu mai repede despre cea de față.
