Multă vreme am citit tot felul de povești ale celor care obișnuiesc să călătorească. M-au fascinat și mi-am spus: ce fain ar fi dacă aș face și eu. Nu am fost prea des plecată și nu am avut ce să scriu, dar în ultima vreme am început să schimb asta.
Și dacă nu am scris până acum pe subiect, mi-am propus să o fac din 2025. Desigur, vor fi articole din perspectiva mea, condimentate cu trăiri, emoții, elemente de accesibilizare și incluziune. Iar acum, în ultima zi din lună, îți împărtășesc experiența mea de la București.
15- 17 și un pic din 18 ianuarie 2025 – București, oraș mare și frumos
Miercuri
Au fost fix zilele de dinaintea zilei mele de naștere, așa că am avut un vibe fain. Evident că perioada m-a găsit și dornică tare de explorare și… redescoperire a Bucureștiului. A trecut mai mult de un an în care nu l-am vizitat și, recunosc, mi-era dor de el.
Pentru prima dată, am zburat cu avionul direct din Oradea. A fost o experiență interesantă, cu atât mai mult cu cât mi-am luat marja de eroare să ajung la timp la aeroport. (N-am povestit: în Londra am avut peripeții și am pierdut avionul în luna noiembrie).
Mi-am început dimineața și ziua în aeroport. După vreo oră și ceva de stat, am avut o surpriză: nu au lift de urcare pentru asistență. Totuși, sunt foarte amabili cei de la compania aeriană HiSky, pentru că oferă oricum asistență. Și am fost tare curioasă cum mă vor urca! Voi face curând o postare despre asta pe social media, pentru că am un scurt video.
Ei bine, au pus frumos de tot un scaun special care intră printre cele de avion în fața mea. Mama m-a așezat în el și trei oameni m-au urcat pe scările avionului. Am fost atât de uimită, încât nici n-am apucat să mă sperii.
Sincer, nu e normalitatea pe care eu mi-o doresc, nici cea care mă zbat să se realizeze. În schimb, este o soluție, chiar dacă provizorie… și nu 100% sigură.
Am vorbit cu mai multe persoane cu dizabilități care mi-au spus că, din păcate, prea puține orașe au lifturi la aeroport. Și că este mare lucru faptul că aici mă urcă și pe sus. M-am gândit la asta, la cum nu mai fac câteva ore până în Cluj, Timișoara sau Budapesta, să iau avionul de acolo. Trenul este exclus, mai ales acum, când durează aproximativ 16-17 ore cel direct.
La Timișoara am avut o experiență aiurea în aeroport. Deși aveau lift, domnul de acolo s-a oferit să mă coboare în brațe, pentru că sunt micuță și nu are rost să aducă liftul. Până la urmă, m-a coborât mama, de frică să nu mă scape el. A fost o experiență pe care nu aș repeta-o și despre care îmi pare rău că nu am vorbit la momentul potrivit.
Revenind la povestea mea, la ora 7:30 deja mă aflam în capitală. Am schimbat trei autobuze până la cazare, pentru că așa sunt eu, extrem de pricepută la a găsi Airbnb. Le găsesc pe cele mai ciudate, de obicei la naiba în praznic și ieftine, evident, doar sunt economist la bază.
De data asta, am căutat o cazare confortabilă. Nu m-am gândit însă că faptul că scrie sectorul 3 în anunț nu înseamnă că va fi aproape de conferința pentru care am mers la București. Așa că, mai întâi, drumul de la aeroport și până la casa mea și a mamei pentru trei nopți și trei zile a fost lung.
Am schimbat trei autobuze, timp în care am analizat cât de drăguți au fost șoferii. Primul mi-a coborât rampa, al doilea s-a făcut că nu vede și al treilea a uitat să oprească la penultima stație, unde noi trebuia să coborâm, și s-a tot dus. S-a întors cu noi.
După două ore de plimbare cu autobuzul, am ajuns fix în fața unui restaurant – Grill La Family. Îmi era frig, foame și mă gândeam cu panică la faptul că încă nu era nici ora 11 dimineața și mai aveam de stat până pe la 14 ca să intrăm la cazare. Din locul în care ne aflam noi, mai aveam încă vreo douăzeci de minute de mers pe jos. Mintea mea era vraiște și eram înghețată.
Noroc că proprietarii restaurantului au fost drăguți și, deși deschideau undeva pe la ora 11:30, ne-au lăsat să intrăm mai devreme, să ne încălzim, și ne-au făcut câte un ceai, mie și mamei.
M-am îndrăgostit de atmosfera plăcută din restaurant și de decorațiunile de sărbători care încă erau prezente. De asemenea, nici nu mai are rost să spun că m-a cucerit imediat trandafirul nelipsit de pe absolut fiecare masă.
În final, am comandat mâncarea, iar între timp am primit mesaj de la doamna foarte drăguță cu apartamentul de pe Airbnb, care mi-a spus că putem să mergem, fiindcă apartamentul este pregătit. Anunțasem dinainte că ajungem devreme, doar că stătea altcineva acolo și abia la ora 11 ar fi fost obligați să elibereze.
Așa că, pe la 13, într-un final, ne-am pornit la drum. A fost jale. Mama efectiv a început să plângă de nervi și supărare că ne-am rătăcit. Eu am un stil opus când gestionez situații de genul: râd. M-am abținut, că o enervam mai tare.
Ce-i drept, nu mă simt foarte sigură pe mine la direcții, iar cu Google Maps am dat greș de mai multe ori decât pot număra.
Norocul nostru a fost un băiat, care era curier și ne-a spus, când l-am întrebat unde este Palladium Residence, să o luăm într-o direcție total diferită, salvându-ne de la învârtitul prin zonă de vreo 20 de minute. Nu-mi mai simțeam mâinile (normal că nu port mănuși, căciulă, fular).
Sincer, pot să spun că acolo s-a încheiat marea escapada de miercuri. Nu m-am gândit că va fi atât de obositor să mă trezesc la ora 3:30, iar la 6:30 să pornesc deja cu avionul spre București. Însă a fost. Așa că, am mai lucrat puțin și am dormit destul de mult.
Seara mi-a făcut o mare surpriză un prieten drag al meu, Gabi. Drăguțul de el mi-a adus un tort, să sărbătorim anticipat ziua mea. M-am bucurat atât de surpriză, cât mai ales să-l văd, pentru că a trecut ceva timp de când am vorbit doar prin mesaje și la telefon.
E un băiat fantastic, care a obținut tot ce are prin forțele proprii. Nu a avut o copilărie ușoară, iar acum este educator la o grădiniță de top din București. Și asta pentru că a învățat și nu a renunțat atunci când viața i-a pus piedici.
A scris și o carte minunată de poezii, musai s-o citești! Am avut onoarea să-i scriu, cu multă stângăcie și sentimente greu de exprimat în cuvinte, prefața.
Joi
Joi dimineață am mai stat puțin cu Gabi la povești și… am făcut și refăcut de câteva ori prezentarea pentru conferință.
M-am temut să n-o dau ”în bări” (cum zice mama): să nu dezamăgesc, să reușesc să transmit emoția și mesajul cât mai clar și bine spre medicii care urmau să mă asculte a doua zi.
Am avut o bucurie mare la ora 16: ședință foto și training de încredere în sine, atitudine, modeling și curaj cu Profa de modeling Andreea Larisa Blidariu, Andreea Sișu și un make-up senzațional făcut de Cosmina Ducu. M-au făcut să mă simt o adevărată prințesă, să îmi percep feminitatea și să văd că ea există în mine.
Vedem oameni celebri și avem impresia că ei nu trăiesc ca noi. Fals. E o concepție inoculată, pentru că mulți dintre ei sunt cât se poate de ancorați în realitate. Am învățat mai multe decât pot exprima în cuvinte de la aceste trei femei minunate, care excelează în domeniile lor.
Mi-au dat speranță – speranța că și eu pot ajunge acolo unde îmi doresc, să evoluez, să urc și, cel mai important, să fiu autentică. Să nu încerc să salvez pe nimeni, ci să mă concentrez asupra mea. Să fiu așa încât să fiu mulțumită cu mine și să mă simt cât mai bine în pielea mea, să mă simt eu însămi frumoasă… din interior. Important este să ne înțelegem frumusețea, să o acceptăm și să o scoatem la lumină.
Am ieșit de acolo pe la 19:30. De frica metroului, pentru că nu eram sigură că are lift atât la urcare, cât și la coborâre, am luat din nou autobuzul. Nu mă întreba de ce n-am luat un Bolt, pentru că nu am un motiv real. Poate ca să nu mă mute mama în brațe în și din mașină, plus să ridice scaunul.
Cert este că aveam o întâlnire online la ora 20 cu EAMDA – European Alliance of Neuromuscular Disorders Associations, pentru că din februarie mă alătur echipei. A fost o adevărată provocare. Eu eram super machiată – la modul că am avut pentru prima dată gene puse, aranjată în autobuz, cu căștile în urechi, gălăgie în jur și mă uitam obsesiv la ce stație trebuie să coborâm.
În cele din urmă, am reușit să mă prezint cât de cât și să le răspund oamenilor la întrebări, spunând că vorbim imediat. Cum ei aveau propriile discuții, am profitat de moment să merg spre casă.
Pe drumul cunoscut de la autobuz și până la cazare, beznă totală. E un cartier ce acum se construiește, imens, și nu e tocmai luminat. Ne-am folosit de mașini și de farurile lor ca să vedem pe unde mergem, iar apoi am pus lanterna telefonului.
În tot acest timp, oamenii de la întâlnire mă întrebau dacă mai sunt alături de ei. Cu chiu, cu vai, am răspuns că da. Ședința s-a terminat în jur de ora 22:30. Ajunsesem, din fericire, la cazare.
Am mâncat, am mai dat niște mesaje și, aproape de miezul nopții, am reușit să merg la culcare. Eram pregătită moral pentru că la 9 dimineața urma să fiu deja prezentă la conferință.
Vineri
Evident că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Eu sunt întârziată de fel, iar Bucureștiul e extrem de aglomerat, așa că Bolt-ul a apărut în fața hotelului conferinței aproape de ora 9:30. Încă nu era foarte multă lume strânsă în sală, deși prima prelegere era în toi.
A fost o zi plină de conștientizări pentru mine, de momente „aha” și realizări. Am întâlnit medici cărora le pasă, care se dau peste cap să schimbe situația medicală și uneori mentalități.
Am cunoscut oficial trei doamne doctor de la Centrul de Recuperare pentru Copii dr. ”Nicolae Robănescu”, unde îmi propun să ajung în septembrie.
M-au impresionat prin empatie, bunătate, deschidere și profesionalism. Au fost chiar de acord să filmăm împreună câteva clipuri pentru pagina de social media a Asociației Familia SMA. Aveam eu câteva scripturi, iar dânsele au răspuns afirmativ cererii mele și m-au ajutat cu materialele.
Ei bine, la finalul zilei, după ce, recunosc, mi-a fost destul de greu să gestionez partea de networking (nu-mi place, nu mă pricep, dar vreau să învăț), am susținut și prezentarea. Deja nu mai aveam emoții, însă îmi doream din tot sufletul să spun ce lucruri frumoase facem noi la asociație pentru copii și ce cazuri surprinzătoare avem.
Una dintre povești a fost chiar a mea, pentru că, până la urmă, pe asta o cunosc cel mai bine. O trăiesc zi de zi.
Era deja ora 17 și mi-am dat seama că mi-a lipsit să fiu în fața oamenilor, să le vorbesc… fără un discurs pompos, fără să citesc de pe slide, ci cu informația în minte și în inimă, pe care am făcut tot posibilul să le-o transmit.
Cred că mi-am atins obiectivul, pentru că m-am simțit „pe cai mari”, cum se zice, și am fost inspirată să continui să merg înainte și să ajut cât de mulți copii pot cu amiotrofie spinală. Am fost și eu unul din acei copii.
Sâmbătă
La întoarcere spre aeroport, am cunoscut un șofer de Bolt foarte fain și simpatic, care m-a impresionat cu povestea lui de viață. De la tată înstrăinat ani și ani încă din comunism, la plecare în străinătate și căsătoria cu o musulmană… omul a avut și trăit de toate.
Nici n-am observat cum au trecut cele 45 de minute pe drum, pentru că m-a fascinat naturalețea cu care domnul și-a depănat amintirile.
(Apropo, am putut solicita în București Bolt cu asistență – oamenii știau deja că voi avea nevoie de ajutor în vreun fel. Nu a fost nevoie să dau telefoane și să întreb obsesiv dacă încape scaunul în portbagaj sau altele de genul. Am primit prea multe refuzuri în trecut, iar acum a fost ca o gură de aer proaspăt.)
La ora 10, eram deja acasă, în pat, gata de somn. Am avut nevoie de o pauză ziua aceea. Rar fac ”aroganțe” de genul, dar de data asta mi-am reîncărcat bateriile.
Sunt tare curioasă ce vacanță va urma, pentru că se prevede una în afara țării curând. Oriunde ar fi, îți promit că te voi face parte din călătoria mea.
Cum ajung destul de rar pe aici, fac tot posibilul să fie cu sens, cu bucurie și cu… inspirație spre accesibilizare. Pentru că, dacă eu pot călători, o pot face și multe alte persoane cu dizabilități. 🙂
Spune-mi în comentarii sau în privat cum ți s-a părut excursia mea!
