Cum am ajuns să îmi apreciez prezența

De ceva vreme, am început să simt că oamenii apropiați mie nu mă cunosc. Dacă e să fiu total sinceră, pare că nici eu nu o făceam cum trebuie până destul de recent. Mă descopăr și sunt adesea uimită de ceea ce aflu.

Am învățat să-mi accept defectele în timp ce lucrez, pe cât îmi e posibil, la a le „corecta”. Și să știi că în general e suficient să îți acorzi atenție pentru a-ți da seama ce funcționează și ce nu în cazul tău. Cine ești de fapt.

Extrovertita care devine introvertită?

Pandemia m-a făcut să petrec mai mult timp cu mine decât mi-am dorit. Am stat ore întregi doar eu… cu mine. A fost un chin pentru extrovertita din mine, însă cred că am scris despre subiect.

Și, cu toate astea, m-am refugiat cât de mult am putut în tot felul de activități. Fizic eram singură, dar nu și mental. Pentru că, în situația în care nu povesteam cu careva online sau aveam vreo ședință de lucru/voluntariat, scriam sau pregăteam vreun proiect. Eram concentrată acolo și nu conta nimic din realitate.

Lucrurile cred că s-au schimbat mai mult odată cu îmbolnăvirea mamei de anul trecut. Am fost forțată de împrejurări să văd viața printr-o altă lumină. Atunci am înțeles că trebuie să fiu puternică nu doar de dragul meu și că uneori e nevoie să mă descurc singură. Probabil că realitatea m-a maturizat brusc și m-a dezvoltat într-un mod în care nu ar fi putut-o face vreun curs scump și simandicos de self-help. N-a fost deloc ușor.

La scurt timp după aceea, am cunoscut mai bine prin prisma voluntariatului o fată pe care o știam de multă vreme, dar ne aveam pe Facebook și atât. A devenit una dintre cele mai bune prietenele ale mele și persoane de suflet. (Da, Mirela, despre tine vorbesc! (: ) Mă regăsesc mult în fata asta magică și mă gândesc că într-o oarecare măsură mă privesc pe mine peste vreo 3 ani când mă uit la ea.

elefant.ro

Cu ajutorul ei, mi-am dat voie să-mi conștientizez anumite minusuri, să fiu mai deschisă față de propria persoană și să nu mai bravez în orice circumstanțe. Mă amuză faptul că ea mă îndeamnă constant să-mi permit să fiu vulnerabilă, pentru că, cred eu, exact asta fac în acest moment.

Astfel, abia acum, când suntem practic din nou liberi să mergem oriunde vrem, am ajuns eu să mă apreciez cu adevărat. Pot zice că am devenit cea mai bună prietenă a mea. Chiar în vreme ce lucrez sau fac altceva, mă gândesc la pacea pe care o simt și mă întreb senin, fără prea mari așteptări, cum pot evolua mai departe.

Sunt curioasă din fire, îmi place să știu multe. Iar după 26 de ani, sunt fericită că în sfârșit pot spune că vreau să mă cunosc și apreciez în detaliu pe mine, nu pe altcineva.

Cine sunt eu?

Cu această dilemă am pornit la drum. Pentru unii sunt un munte de entuziasm și o oază de motivație, pentru alții o pacoste care nu se mai oprește din vorbit. Deși rar pare că iau pauze să respir, de cele mai multe ori gândesc cel puțin dublu față de cât vorbesc.

Întotdeauna mi-am analizat fiecare mișcare și mi-am făcut mustrări grave de conștiință pentru orice cuvânt sau gest greșit. Aveam zile întregi în care reluam iar și iar în cap filmul vreunui eveniment și îmi provocam o anxietate incredibilă. Da, da, eu – fata aia optimistă, căreia îi invidiază toți starea de spirit. Erau o mulțime de lucruri pe care voiam să le fi făcut diferit.

Hai să fim realiști, majoritatea persoanelor nici nu se gândesc la cum ți-a stat ție bluza, dacă ai zâmbit strâmb sau ai zis un mic „aaa” în timpul unui speech. Numai noi personal rămânem acolo. Poate tu ai noroc și nu o faci, nu și eu.

Oamenii nu prea știu asta, însă sunt cel mai aprig critic al meu. Cu siguranță nu m-aș fi descris astfel, totuși, de curând am conștientizat că sunt perfecționistă. Celorlalți le iertam căderile și neajunsurile, nu și mie. Niciodată mie. Era important să fiu în top, la superlativ, cea mai bună dintre cei buni, indiferent despre ce era vorba.

Trist este că, cu cât mă torturam mai mult să ofer performanță, cu atât aveam mai multe „scăpări”, cum le ziceam eu. Nu exista ocazie în care să nu am ceva să-mi reproșez. Mă simțeam tot mai demoralizată și, drept urmare, greșeam din ce în ce mai mult. Îți poți imagina în ce direcție mergea treaba asta. Din cauza asta, evitam să iau inițiative și procastinam în prostie.

Mă „tratez” încet și sigur. Nu o să te mint, nu-mi iese mereu. Mă lupt încă cu demonii interiori, dar fac progrese.

Ce fac diferit?

Pur și simplu ascult puțin mai mult. Mă ascult. Încerc să înțeleg de unde îmi provin anumite porniri, cum ar fi vorbitul excesiv și stresatul oamenilor dragi. Nu mă mai judec. Îmi dau voie să fiu umană și îmi ofer atenția pe care o vânam până acum cu atâta ardoare de la cei din jur.

Pot fi simpatică uneori (n-aș fi crezut) și am glume relativ ok. Nici preocupările nu-mi sunt rele și parcă e fain să aflu lucruri noi care mă fascinează. Chiar și la mine. Poate că o iau de la capăt pe un traseu nou și nici nu sunt conștientă de asta. Nu regret, fiindcă am un companion destul de interesant. Când tinde să exagereze cu un comportament infantil sau orice altceva, o privesc pe fătuca asta zăpăcită cu indulgență. Mai devreme sau mai târziu, își revine ea.

Teama de a fi dată la o parte și suferințe rezultate din urma unor prietenii din adolescență au pus o mare presiune asupra celor care au rămas alături de mine. Pe unii i-am înlăturat apoi tocmai eu din frica de a-i pierde. E complicat și totodată simplu: relațiile autentice nu se forțează.

cartepedia.ro

Nu-mi mai e la fel de frică de singurătate, pentru că, dacă am grijă de mine, știu că nu voi fi în veci singură. Eu nu mă voi abandona. Păcat că am avut nevoie de un sfert de secol să înțeleg asta.

De aceea, nu mai alerg după oameni. Îi las pe ei să facă pași spre mine. Mă bucură mult când se întâmplă. Dar e în regulă și când nu, deoarece aleg să nu mai doară. Seara mai ies cu mine însămi (și căruciorul electric, bineînțeles) la plimbare. Nu-mi pun nici măcar muzică, ci admir ceea ce mă înconjoară. Port dialoguri interioare și zâmbesc pentru că sunt și pot face asta. E minunat.

Încă vindec răni și iau fiecare nouă zi ca pe o provocare, însă nu mai evit întrebarea „tu ai iubi un om ca tine?”. Mă îndrept tot mai mult spre un răspuns afirmativ. Îmi dă speranță faptul că parcă simt fiorii specifici „îndrăgostelii”. Tu cât de mult te iubești?

1 thought on “Cum am ajuns să îmi apreciez prezența”

  1. Daciana Nica

    Draga mea, tu ești un om deosebit… Mă regăsesc atât de mult în cuvintele tale. Și da, recunosc, și eu sunt o perfecționista dar am început de peste 1 an sa lucrez la asta. Chiar e greu! Îmi plac lucrurile bine făcute, cu răspundere și precizie dar știi, nu totul ține de noi… Cei din jurul nostru ne influențează viata și comportamentul. Dar, cu siguranță, deciziile ne aparțin și ne influențează prin modul de ai privi pe cei din jurul nostru dar mai ales pe noi. Iubirea de sine este cel mai prețios lucru iar când noi toți vom înțelege asta, eu cred ca lumea va fi mai bună, mai deschisă la nou, mai sănătoasă și mai optimistă. Așadar, hai sa facem noi o lume mai bună, prin cuvintele noastre, prin acțiunile noastre și sa arătăm că iubirea este cea mai mare comoară a noastră! Te îmbrățișez, om frumos!

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.