Mi-e… dor de mine

Articolul de față nu e unul tipic mie. Nu te aștepta să citești întâmplări amuzante și nebune în el, fiindcă nu e cazul. Nu acum. (Bine, poate că e puțină nebunie la mijloc, dar… altfel decât de obicei.)

Va fi prezentă în el o latură mai surprinzătoare a mea, una pe care nu multe persoane o cunosc. În majoritatea situațiilor sunt exuberantă, entuziasmată, un bulgăre de energie și pozitivism. Cu toate acestea, câteodată, de voie sau de nevoie, mă apucă și pe mine melancolia.

Mi s-a spus că ar fi frumos să îmi pun inima și sentimentele pe hârtia virtuală, să scriu despre ceva ce am rezumat simplu și totodată cu o mie de înțelesuri: mi-e dor de mine, fata de atunci.

Următoarele rânduri se vor a fi sensibile și poate te vor purta alături de mine pe panta amintirilor. Te avertizez că faci călătoria pe propriul risc și nu îmi asum potențialele consecințe. O fac în ceea ce mă privește și îmi e suficient.

Când trecutul îți face o glumă proastă

Recent am fost smulsă din rutina obișnuită și întoarsă într-o lume pe care o credeam uitată. Sau mai degrabă închisă bine undeva și ascunsă de ochii tuturor, chiar și mai ales ai mei.

Și-a făcut apariția o situație care, într-o oarecare măsură, a adus trecutul în prezent. În primă fază am fost confuză, apoi nervoasă și în final am devenit melancolică. Am trecut prin toate aceste stări în doar câteva zile.

Puteam să nu iau nimic în seamă (alegerea logică și poate corectă) sau să iau atitudine și să îmi clarific mie ce se întâmpla. Nu sunt genul care spune nu în fața provocărilor. Astfel, am ridicat capul sus și am decis să înfrunt orice părea că mă așteaptă.

A fost acolo o etapă de care m-am temut, recunosc. Era implicată o discuție pe care n-am prea vrut s-o port și de care eram sigură că va decurge cât se poate de îngrozitor. N-a fost deloc așa. Am rămas uimită de cât de bine au decurs lucrurile, însă asta nu a fost tot.

Știu că am fost evazivă până în acest punct și există șansa să nu înțelegi absolut nimic din ceea ce am scris mai sus, însă, oricum, de aici înainte începe subiectul propriu zis. Acum urmează ceea ce vreau să scriu, doar că am vrut să setez contextul.

Au năvălit amintirile

Cândva am fost o tânără naivă, sensibilă, dulce și care credea că basmele devin realitate. Câteva dintre aceste trăsături cred că încă le-am păstrat intacte, dar altele au fost alterate de… împrejurări. Îmi imaginam un prinț cu cal alb și întregul arsenal, gata să mă salveze și să facă lumea un loc mai frumos numai de dragul meu.

Bineînțeles că n-a durat foarte mult și m-am îndrăgostit. Vârsta de 18-20 de ani mi se pare ideală pentru fluturi în stomac și intensitatea sentimentelor ce vin odată cu ei. Nu cred că se compară niciun alt moment din viață cu acea perioadă.

Da, ce vreau să spun e că fata cerebrală care sunt acum, cea care nu-și vede capul de proiecte și mereu lucrează la ceva, a visat cu ochii deschiși la altceva decât reușita profesională și schimbarea lumii. De fapt, pe atunci voiam să schimb doar propriul meu mic univers. Am avut și eu gânduri mai umane și egoiste, ca să zic așa.

Iar cu ocazia menționată anterior, m-au lovit din plin amintirile de atunci. Mi-am amintit povestea, de noi, și în special de mine. Iar cel mai mult…

Mi s-a făcut dor de mine

Mi-e dor de veselia mea inepuizabilă, agitația ce nu mă lăsa să mă concentrez asupra orelor / cursurilor și senzația de anticipare dinainte de a primi un răspuns mult așteptat. Mi-e dor să fiu aeriană, să privesc totul cu inima mai degrabă decât cu ochii și mintea, astfel încât să văd frumosul inclusiv și în locuri în care nu există.

Nu mi-e dor de el. Sau poate că-mi e, dar extrem de puțin. Cu siguranță nu cu ardoarea cu care îmi este dor de mine. Fiindcă n-a mers. Și e ok.

Dacă era vorba despre ceva sănătos, ar fi evoluat armonios. Poate că situația stătea diferit astăzi. Poate că… ce rost au asemenea gânduri? N-a fost să fie.

Anii s-au dus încet și sigur, iar în cazul în care am avut regrete, s-au estompat cândva pe drum. O fi avut povestea doi protagoniști atunci, dar acum are unul singur. Pur și simplu îmi lipsește fata cu sclipici în păr și minte care eram.

Aceste versuri dintr-o melodie sintetizează practic în câteva cuvinte dezordinea din explicațiile anterioare: “Fără tine cad în gol, / Dă-mi iar aripi, vreau să zbor”. Mi-e dor să zbor nestingherită, ca atunci… să fiu complet liberă.

Mi-e dor să uit de mine în timp ce colorez tot ce mă înconjoară în culori mai vii. Mi-e dor să ascult piese de dragoste și să am impresia că vorbesc despre mine, să le simt. Mi-e dor să nu analizez în detaliu fiecare gest al oricui, ci să mă las purtată de val. Mi-e dor de tot ce reprezentam eu pe vremea aceea.

Viitorul e incert

Nu știu ce va urma, iar în asta constă tot farmecul vieții. Știu, în schimb, că nu mai sunt cine eram. Am crescut, am suferit, am râs, m-am maturizat și am ajuns aici. Ce a fost nu va mai fi. Pentru că eu nu mai sunt cum am fost.

Dacă mă întrebi acum, îți voi spune chiar că nu mă văd trăind din nou fiorii îndrăgostelii – cei de durată, nu care apar și dispar imediat. Și nu pentru că n-ar fi posibil, pentru că este, normal. Deși n-ar mai fi la fel.

Eu însă nu mai stau atât de bine la capitolul încredere și nu mai las pe nimeni să se apropie atât de mult de mine. Deocamdată, cel puțin, nu consider că merită efortul. Îmi focusez atenția asupra mea și a ceea ce mă pasionează. Vom vedea ce va urma…

O las pe Irina Rimes să încheie în locul meu:

“Spune-mi cât, spune-mi cât costă, dragostea și timpul nostru

Spune-mi… tu

Spune-mi cât, spune-mi cât face timpul să ne lase-n pace

Să ne lase-n pace.”

Abonează-te pe blog și te voi ține la curent cu ce mai postez!

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *