Dau, nu dau la doctorat… Am intrat, dar nu mă duc

Am făcut destule nebunii din impulsivitate până acum, însă înscrierea la admitere pentru doctorat la ASE îți va face o idee despre… firea mea. E o poveste amuzantă, zic eu, care am promis că va ajunge pe blog. Nu de alta, dar am câteva lecții învățate prin prisma ei, chiar dacă s-a întâmplat extrem de recent.

Hai să o luăm cu începutul, ca să înțelegi exact cum (mai bine zis când) m-am decis eu să dau la doctorat și cum au decurs lucrurile de acolo înainte. Poate vei crede că e de ordinul fantasticului, însă, deși îmi plac enorm romanele, nu exagerez deloc. Am oameni care pot confirma.

Dacă vreodată voi da la doctorat, va fi în afara țării

Aceasta a fost replica ce m-a ghidat pe întregul parcurs al anului universitar trecut, când lumea, inevitabil, îmi punea întrebarea legată de doctorat. La un moment dat, eram de-a dreptul hotărâtă s-o fac.

Mi-am întrebat, așadar, toți cunoscuții care fac, au făcut sau știu persoane care fac studii postuniversitare în străinătate, despre cum funcționează sistemul. În acest fel am și aflat că în Olanda se poate face doctoratul în mod gratuit.

Deja schimbasem placa cu “m-am gândit să dau la doctorat în Olanda, dar mai văd eu ce și cum”. Cu toate acestea, n-am dat nici măcar o căutare pe Google în acest sens. Am continuat să mă amăgesc că am timp să caut și să aplic. Unde era graba?

Bineînțeles că timpul a tăcut și a trecut. Când am intrat în febra disertației (la care am scris nu mai puțin de 178 de pagini), mi-a ieșit complet din cap doctoratul. De fapt, am zis cu convingere că nu mai vreau să aud de studii: mi-a ajuns!

Parcă, totuși, aș aplica la doctorat la Timișoara

Cu acest gând am intrat efectiv în vară, după ce am susținut lucrarea de disertație. Făceam planuri împreună cu o prietenă și fostă colegă, că ar fi fain să dăm amândouă și să ne încurajăm reciproc. Nu e simplu să treci peste acei minim 3 ani și orice doză de motivație e binevenită.

De ce Timișoara? Ei bine… încă din liceu mi-am dorit să devin economist prin intermediul FEAA. Primisem pliante în clasa a 12-a și mi-a rămas întipărit motto-ul conform căruia acolo ești “feeară” sau ceva de genul acesta. Părea cool și auzisem numai de bine despre facultate.

Pentru că scopul meu nu e să fac reclamă acelei facultăți (n-am văzut-o decât în poze), mă văd nevoită să recunosc ceva. Să zicem că motivele mele pentru a da la acea facultate nu erau în întregime obiective (băieții ăștia și zăpăceala de la 19 ani!)… Cert e că am rămas în Oradea, am urmat cursurile FSE și a fost în regulă.

“Problema” e că sunt perseverentă de fel și nu am renunțat atunci. (Nu îți face iluzii, pentru că mă refer strict la facultate.) Istoria s-a repetat oarecum și la master am reușit să-mi conving părinții că FEAA este alegerea.

De data asta m-am pregătit: am găsit o specializare în engleză la frecvență redusă și mi-am făcut tot dosarul. Mă și vedeam studentă acolo. N-am calculat însă posibilitatea de a primi adeverința de absolvire a licenței în timp util pentru înscriere… Restul e istorie.

Deci da, după asemenea peripeții, îți poți imagina că am devenit de-a dreptul încăpățânată. Nu e de mirare că am vrut să “sfidez” soarta măcar la doctorat. Eram pe principiul: “ha, uite că, până la urmă, am făcut-o!”.

Prietena mea avea alte griji mai presante atunci și mi-a zis că se mai gândește, vom vorbi cu altă ocazie despre acest subiect. Sincer, cum era o ambiție la acel moment mai mult decât o dorință, am lăsat-o baltă. Mi-am concentrat atenția asupra altor proiecte, cum ar fi blogul. Am uitat cu desăvârșire de doctorat.

Viața mea era (prea) calmă și își urma cursul liniștit. Îmi lipseau provocările, termenele limită și adrenalina, însă am început să mă obișnuiesc cu letargia. Totul era liniar, până când…

Da’ nu dau eu la doctorat la ASE?

Nu, nu mi-a apărut întrebarea chiar din senin în minte. A fost nevoie de o discuție cu prietena mea menționată anterior, marțea trecută (08.09.2020), prin care mi-a spus că, într-un final, ea aplică la doctorat în Oradea.

Mi-am amintit că și eu voiam să aplic, deși nu m-am interesat practic de nimic. Am întrebat-o pe fată care sunt profesorii cu care pot face doctoratul aici.

Doamna pe care o îndrăgesc eu din suflet (mi-a fost coordonator la disertație) și poate va afla acum că îmi e un model, nu era pe listă și nu înțelegeam de ce. Apoi am descoperit că dumneaei se ocupă de partea de doctorat la… ASE, adică la Academia de Studii Economice din București.

Nu știu dacă e curaj sau inconștiență, însă n-am stat pe gânduri. Fix în acea seară, pe la 18:30, am sunat-o pe doamna profesoară și i-am spus că vreau să dau admitere la doctorat. Evident, rugând-o să îmi fie din nou coordonator.

Răspunsul a fost: “Dana, tu știi că poți face doctoratul cu mine doar la ASE, la București?”. Aflasem cu vreo 2 ore în urmă, dar da, practic pot zice că știam. Eram afară, în parc, cu o prietenă, însă imediat am intrat pe site-ul doctorat.ase.ro și m-a luat frenezia: un loc bugetat la frecvență redusă. Aspiram pentru el, fiindcă taxa pe an e de 10.000 lei. Înscrierea se făcea online, pe 8 și 9 septembrie.

Era 8 seara, atât ca oră, cât și ca dată, iar documentele necesare păreau interminabile. Îți dai seama că s-ar fi instalat panica, dacă aș fi avut timp de ea. N-aveam.

Astfel, în timp ce participam la o ședință online pentru voluntariat, mă chinuia talentul cu completarea formularului principal pentru admitere. (Pe această cale îmi și cer scuze de neatenția pe care poate am arătat-o față de colegi, dar am reținut ce s-a discutat și am făcut tot posibilul să îmi fac bine treaba.)

M-am culcat târziu, după ce am umplut stick-ul cu hârtii ce trebuiau printate, scrise și scanate pentru a fi trimise. Inițial îmi propusesem să fac noapte albă, doar că nu aș fi dat deloc randament a doua zi și era important să funcționez la capacitate maximă.

La 7 jumate eram fresh și gata să mut munții din loc. De multă vreme nu m-am trezit cu o așa energie și motivație. Am luat rapid micul dejun, mi-am făcut o parte din treaba pentru muncă și, ceva mai târziu de prânz, m-am îndreptat spre prietena care fusese cu mine în parc în seara precedentă. Draga de ea m-a ajutat cu scrierea (eu dictam) și ordonarea tuturor documentelor.

Cum nu am imprimantă, iar majoritatea celor pe care îi știu nu au scanner, am depins și de un print shop din apropiere… care se închidea la ora 17. A făcut mama biata la ture să printeze și să scaneze… nebunie curată!

Partea cea mai complicată o reprezenta însă trimiterea unei propuneri a proiectului de cercetare ales. Oamenii cerebrali o fac în zile, săptămâni sau chiar luni, deoarece e nevoie de o cercetare bine pusă la punct. Eu… am avut aproximativ 3 ore s-o fac, ca să o pot semna.

sosetaria.ro

Până la urmă, am printat doar ultima pagină, ca să o semnez și scanez, iar restul le-am terminat după aceea. Trebuia să mă încadrez în maxim 4 pagini și să fac în așa fel încât să pară o continuitate între pagina de final (pe care o printasem, semnasem și scanasem înainte) și celelalte. Dumnezeu știe cum, dar am reușit.

La ora 19, când abia coborâsem din mașină și eram încă în fața blocului, am fost sunată de la ASE. Au văzut că aplicația mea nu fusese finalizată și s-au gândit că poate am uitat de ea. Uf, cu siguranță nu uitasem! Imediat am aranjat toate documentele scanate (unele erau întoarse sau trebuiau combinate) și le-am trimis.

În ziua aceea mi-am scos și aparatul dentar. După 4 ani, a fost prima dată când n-am mai avut deloc sârme în gură, însă nici nu am realizat. De fapt, abia acum, scriind despre acest amănunt, parcă îmi dau seama cu adevărat că s-a întâmplat.

Examenul de competență lingvistică mi s-a echivalat pentru că am urmat studiile de licență și masterat în limba engleză. Iar marți (15.09.2020) am susținut examenul de specialitate online, unde mi-am prezentat propunerea pentru proiectul de cercetare în fața comisiei. Mi-a fost ciudă pe mine, pentru că știam că puteam face mai mult, numai că a fost timpul nemaipomenit de limitat.

Cred că cea mai mare parte a timpului din acea zi mi l-am petrecut pe urmă dând refresh paginii cu rezultate. Și am avut ce aștepta, căci s-au afișat la 21:40. Surpriza a fost însă mare.

Deși n-am luat locul dorit (mă consolasem între timp că e imposibil, lucrarea mea fiind făcută pe grabă și competiția între 6 candidați), am intrat la studii cu taxă, cu nota 8,60. Nu intenționez să abordez o modestie prefăcută, pentru că e o realizare. Nu am aplicat oriunde, ci la Academia de Studii Economice din București!

În final, nu mi-am confirmat locul. Voi încerca din nou la anul și nu mă las până ce nu intru la buget, dacă nu chiar la bursă. Mai devreme sau mai târziu, voi urma studiile postuniversitare de doctorat la București. Dacă tot rămân în țară, nu mă mulțumesc cu nimic mai puțin.

Mi-am limpezit mintea și am înțeles că am nevoie de doctorat pentru ceea ce mi-am propus să fac în carieră. Voi povesti tot aici despre ce este vorba, dar am răbdare până ce voi face primii pași reali în acest sens – vara anului viitor.

Această poveste s-a vrut a fi o dovadă că orice e posibil, atâta timp cât lupți pentru ceea ce îți dorești. Nu e un simplu clișeu. Vorba aceea, m-am aruncat cu capul înainte, însă nu regret. Instinctul ne arată de multe ori mai multe decât vrem noi să vedem.

Am avut șansa să îmi estimez valoarea actuală, să îmi amintesc că viața fără provocări nu e pentru mine și să învăț încă o dată că eșecurile ne sunt cei mai buni profesori. Am fost incredibil de stresată o săptămână întreagă, dar viteza cu care mi-a curs sângele prin vene m-a revitalizat.

Gata, mi-a ajuns… nu cu studiul, cu leneveala!

Abonează-te pe blog și te voi ține la curent cu ce mai postez!

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *