#1 Jurnal de călătorie: București
Multă vreme am citit tot felul de povești ale celor care obișnuiesc să călătorească. M-au fascinat și mi-am spus: ce fain ar fi dacă aș face și eu. Nu am fost prea des plecată și nu am avut ce să scriu, dar în ultima vreme am început să schimb asta. Și dacă nu am scris până acum pe subiect, mi-am propus să o fac din 2025. Desigur, vor fi articole din perspectiva mea, condimentate cu trăiri, emoții, elemente de accesibilizare și incluziune. Iar acum, în ultima zi din lună, îți împărtășesc experiența mea de la București. 15- 17 și un pic din 18 ianuarie 2025 – București, oraș mare și frumos Miercuri Au fost fix zilele de dinaintea zilei mele de naștere, așa că am avut un vibe fain. Evident că perioada m-a găsit și dornică tare de explorare și… redescoperire a Bucureștiului. A trecut mai mult de un an în care nu l-am vizitat și, recunosc, mi-era dor de el. Pentru prima dată, am zburat cu avionul direct din Oradea. A fost o experiență interesantă, cu atât mai mult cu cât mi-am luat marja de eroare să ajung la timp la aeroport. (N-am povestit: în Londra am avut peripeții și am pierdut avionul în luna noiembrie). Mi-am început dimineața și ziua în aeroport. După vreo oră și ceva de stat, am avut o surpriză: nu au lift de urcare pentru asistență. Totuși, sunt foarte amabili cei de la compania aeriană HiSky, pentru că oferă oricum asistență. Și am fost tare curioasă cum mă vor urca! Voi face curând o postare despre asta pe social media, pentru că am un scurt video. Ei bine, au pus frumos de tot un scaun special care intră printre cele de avion în fața mea. Mama m-a așezat în el și trei oameni m-au urcat pe scările avionului. Am fost atât de uimită, încât nici n-am apucat să mă sperii. Sincer, nu e normalitatea pe care eu mi-o doresc, nici cea care mă zbat să se realizeze. În schimb, este o soluție, chiar dacă provizorie… și nu 100% sigură. Am vorbit cu mai multe persoane cu dizabilități care mi-au spus că, din păcate, prea puține orașe au lifturi la aeroport. Și că este mare lucru faptul că aici mă urcă și pe sus. M-am gândit la asta, la cum nu mai fac câteva ore până în Cluj, Timișoara sau Budapesta, să iau avionul de acolo. Trenul este exclus, mai ales acum, când durează aproximativ 16-17 ore cel direct. La Timișoara am avut o experiență aiurea în aeroport. Deși aveau lift, domnul de acolo s-a oferit să mă coboare în brațe, pentru că sunt micuță și nu are rost să aducă liftul. Până la urmă, m-a coborât mama, de frică să nu mă scape el. A fost o experiență pe care nu aș repeta-o și despre care îmi pare rău că nu am vorbit la momentul potrivit. Revenind la povestea mea, la ora 7:30 deja mă aflam în capitală. Am schimbat trei autobuze până la cazare, pentru că așa sunt eu, extrem de pricepută la a găsi Airbnb. Le găsesc pe cele mai ciudate, de obicei la naiba în praznic și ieftine, evident, doar sunt economist la bază. De data asta, am căutat o cazare confortabilă. Nu m-am gândit însă că faptul că scrie sectorul 3 în anunț nu înseamnă că va fi aproape de conferința pentru care am mers la București. Așa că, mai întâi, drumul de la aeroport și până la casa mea și a mamei pentru trei nopți și trei zile a fost lung. Am schimbat trei autobuze, timp în care am analizat cât de drăguți au fost șoferii. Primul mi-a coborât rampa, al doilea s-a făcut că nu vede și al treilea a uitat să oprească la penultima stație, unde noi trebuia să coborâm, și s-a tot dus. S-a întors cu noi. După două ore de plimbare cu autobuzul, am ajuns fix în fața unui restaurant – Grill La Family. Îmi era frig, foame și mă gândeam cu panică la faptul că încă nu era nici ora 11 dimineața și mai aveam de stat până pe la 14 ca să intrăm la cazare. Din locul în care ne aflam noi, mai aveam încă vreo douăzeci de minute de mers pe jos. Mintea mea era vraiște și eram înghețată. Noroc că proprietarii restaurantului au fost drăguți și, deși deschideau undeva pe la ora 11:30, ne-au lăsat să intrăm mai devreme, să ne încălzim, și ne-au făcut câte un ceai, mie și mamei. M-am îndrăgostit de atmosfera plăcută din restaurant și de decorațiunile de sărbători care încă erau prezente. De asemenea, nici nu mai are rost să spun că m-a cucerit imediat trandafirul nelipsit de pe absolut fiecare masă. În final, am comandat mâncarea, iar între timp am primit mesaj de la doamna foarte drăguță cu apartamentul de pe Airbnb, care mi-a spus că putem să mergem, fiindcă apartamentul este pregătit. Anunțasem dinainte că ajungem devreme, doar că stătea altcineva acolo și abia la ora 11 ar fi fost obligați să elibereze. Așa că, pe la 13, într-un final, ne-am pornit la drum. A fost jale. Mama efectiv a început să plângă de nervi și supărare că ne-am rătăcit. Eu am un stil opus când gestionez situații de genul: râd. M-am abținut, că o enervam mai tare. Ce-i drept, nu mă simt foarte sigură pe mine la direcții, iar cu Google Maps am dat greș de mai multe ori decât pot număra. Norocul nostru a fost un băiat, care era curier și ne-a spus, când l-am întrebat unde este Palladium Residence, să o luăm într-o direcție total diferită, salvându-ne de la învârtitul prin zonă de vreo 20 de minute. Nu-mi mai simțeam mâinile (normal că nu port mănuși, căciulă, fular). Sincer, pot să spun că acolo s-a încheiat marea escapada de miercuri. Nu m-am gândit că va fi atât de obositor să mă trezesc la ora 3:30, iar la 6:30 să pornesc deja cu avionul spre București. Însă a fost. Așa că,
Bolt, prietenie și Brașov
Vreo două săptămâni nu am scris aici, în ciuda promisiunilor mele (către mine însămi, mai ales) că nu mai ratez sau amân. Am avut prima mică vacanță după o lungă perioadă de timp și am hotărât să mă bucur de ea în totalitate. Poate că nu menționam asta – chit că perfecționista din mine încă se simte ușor vinovată – dacă nu se lega de scurta poveste pe care vreau să ți-o spun scriu azi. Deci și prin urmare, m-am dus împreună cu niște prieteni la Brașov. A fost cu atât mai fain, cu cât suntem din capete opuse ale țării și ne vedem foarte rar. Ne-am întâlnit practic acolo, mai mult sau mai puțin la mijlocul drumului dintre noi. Și a fost frumos… dar nu tot. Fix primele 10 minute pe meleaguri brașovene mi-au lăsat un gust amar, pentru că mi-au amintit ce aiurea e uneori viața. Sau nu ea neapărat, ci atitudinea umană. Hai să-ți povestesc mai bine faza, ca să înțelegi exact la ce mă refer și de ce m-a afectat incidentul cu pricina. O vacanță cu peripeții de la primul pas Este ora 16:30 și tocmai am ajuns cu microbuzul în Brașov. Am făcut 10 ore și jumătate pe drum, sunt obosită, mi-e cald, sunt cam sictirită și îți poți imagina că deloc o companie plăcută. Și totuși, m-a cuprins entuziasmul la gândul că băieții ne așteaptă sosirea, așa că zâmbesc atunci când îi văd și recunosc că pe moment nu prea știu ce să zic. Evident că fac o glumă idioată, mă iau de viețile lor și ”salvez” situația ca de obicei. Ei bine, ajungem la un punct critic. Cazarea e la vreo 30 de minute de mers pe jos de locul unde suntem noi, lângă gară, iar noi avem și bagaje. Trei la număr, două giamantane și o plasă maaare. Cum mergem acolo? După îndelungate negocieri, ajungem la concluzia că cel mai bine ar fi ca o parte dintre noi să ia un Bolt și să meargă cu bagajele, în timp ce ceilalți să facă plimbarea pe jos. Știam deja din experiențe trecute că e complicat să comanzi un Bolt pentru scaunul cu rotile. Mereu plasam comanda, luam legătura cu șoferul și mai mult de jumătate din cursele comandate ajungeau să fie anulate. Fie nu avea șoferul suficient loc în portbagaj, fie nu era foarte dornic să călătorim împreună. Ce pot să zic, sunt periculoasă de felul meu. Ideea este că nu aveam deloc dispoziția necesară pentru o nouă experiență de genul acesta, și era clar că voi fi printre cei care merg pe jos. S-a decis. Unul dintre băieți a pus comanda pentru Bolt, care a și venit destul de repede… Cu Bolt sau fără Bolt? Adevărul este că noi eram șase oameni acolo și aveam bagajele mai sus menționate alături. Mașina era mare, dar chiar și așa, era logic că nu am fi încăput toți în ea. Surpriza a fost însă faptul că, atunci când mașina s-a oprit la vreo 20 de metri de noi și am pornit într-acolo, a anulat instant cursa și… a plecat fără niciunul dintre noi. Pe moment am fost cu toții șocați. Ne uitam unii la ceilalți și nu înțelegeam ce s-a întâmplat. Cum adică a plecat pur și simplu? Nu ne-a zis nimic, nu ne-a întrebat nimic, nu a comunicat deloc cu noi. Nu avea idee care dintre noi își propune să meargă cu el sau despre ce e vorba. A preferat să dispară, fără nicio explicație. Aș fi râs dacă întâmplarea ar fi fost cumva singulară. Cu toate acestea, de-a lungul timpului, am întâlnit multe refuzuri de genul acesta. Unele mai cu tact, altele lipsite total. Și mi-am dat seama că da, poate că de data aceasta nu a fost vorba efectiv de discriminare 100%, că persoana respectivă a avut o problemă cu dizabilitatea mea. Nu. Poate omul s-a speriat de numărul nostru combinat cu cel al bagajelor. Însă nu am putut să nu mă întreb dacă li s-ar fi întâmplat același lucru prietenilor mei în cazul în care eu nu eram cu ei. Diversitatea și incluziunea, subiecte delicate Da, consider că mai avem mult de lucru până când vom ajunge să vedem normalitatea din diversitate. Abia atunci vom putea să fim mai bine cu noi însine, să încercăm să înțelegem diferențele dintre noi și să le dăm voie să ne apropie unii de ceilalți, nu să ne despartă. Pe urmă, vom putea vorbi pe bune despre incluziune, fiindcă e un proces psihologic pe care trebuie să-l ducem fiecare dintre noi, înainte de toate, cu propria persoană. Și nu e deloc simplu sau ușor. Nu ne iese întotdeauna. O pățesc și eu, o pățești și tu. Contează doar modul în care gestionăm situațiile prin care trecem și cât de tare le dăm voie să ne definească. Pe mine nu m-a mai afectat atât de tare experiența aceasta, cum poate că ar fi făcut-o în urmă cu ceva ani. Este trist cumva că m-am obișnuit, că mi-am construit reziliența, dar, pe de altă parte, este minunat, în opinia mea, că în momentul de față am curajul să expun situația respectivă. Nu-mi (mai) e rușine… cu mine. Aceasta sunt eu, cu scaunul cu rotile din dotare. E ok. Mă accept așa cum sunt și duc toate luptele necesare pentru normalitatea mea. Ca să termin și povestea, în final ne-am dus cu toții pe jos (ceilalți au suferit mult mai mult decât mine). Le sunt recunoscătoare pe calea asta că mi-au fost și îmi sunt ”acolo”. Și stai așa, că n-am terminat nici cu tine… Te provoc să-mi spui un moment care te-a marcat neplăcut, dar ți-a schimbat mindset-ul sau te-a ajutat să vezi că ești mai bine cu tine. Aștept cu nerăbdare și drag să te citesc!