#5 Jurnal de călătorie: București
„E nevoie de perspectiva unui pacient adult cu SMA”. Asta mi-a spus Gabriela în urmă cu o săptămână, înainte de a fi întâlnirea efectivă de la Parlament. Am acceptat imediat și a fost o surpriză pentru mine modul în care compania Novartis a avut grijă ca totul să decurgă cât mai bine și experiența să fie una minunată pentru mine. Dar hai să-ți povestesc cum a fost ziua mea. Screeningul neonatal și data de 25 martie 2025. O scurtă escapadă la București M-am trezit devreme pentru aeroport. Bine, inițial trebuia să am zborul încă de la ora 6:30. HiSky l-a anulat însă cu câteva zile înainte și am mutat pentru AnimaWings. Am avut emoții pentru că nu știam ce se va întâmpla, cum va fi… nu am mai zburat niciodată cu această companie aeriană. Cred că are vreo lună, maxim, de când face zboruri Oradea – București. Bun, am ajuns la aeroport la timp. M-a dus sora mea, împreună cu nepoțelul meu mult iubit, care voia tare mult să vadă avionul, dar n-a avut noroc de data asta. Și mi-am luat Olla să mănânc. Da, mi-era poftă tare. Și poate un pic foame. Mereu pățesc asta în aeroport și ajung să dau câte doi euro pe un pachet de ceva. Data trecută am mâncat acolo cele mai scumpe napolitane din viața mea. După ce mi-am luat micul dejun deloc rău, nespus de „hrănitor” și bun pentru suflet, a fost timpul de plecare. Din fericire, nu am stat foarte mult să așteptăm. Abia dacă am reușit să răspund la mesajele din seara precedentă, nicidecum să apuc să mă plictisesc. A fost o întârziere destul de mică și a fost în regulă, pentru că oricum aveam timp berechet până la întâlnirea de la ora 12:30 – 13:00. În timpul zborului, am făcut o meditație, m-am relaxat și am fost pregătită să înfrunt lumea reală. Ne aștepta un șofer la aeroport și a fost puțin ciudat, pentru că eu nu sunt obișnuită cu așa ceva. Eu știu să mă descurc în fel și fel de situații, care mai de care mai complicate — de mine, cel mai mult — și să o scot cumva la capăt, când nimeni nu crede că aș putea reuși. Ce pot să zic? Îmi plac provocările. Ei bine, compania Novartis a avut mare grijă de mine și mama, iar pentru asta sunt tare recunoscătoare. Imediat ce am ajuns, am făcut cunoștință cu o parte dintre oamenii implicați în organizare și apoi au venit cei de la Prima TV, care mi-au luat un scurt interviu pentru Știrile Focus: în legătură cu afecțiunea mea, ce înseamnă ea, cum poate fi combătută, și am ajuns în final la ideea de screening. Pe urmă, când am intrat în sală – minune, acum a mers liftul de urcat în Parlament, acela pe scări –, am văzut fețe noi și revăzut altele cunoscute, pe care le apreciez: oameni specialiști, medici, toți foarte buni în tot ceea ce fac. În plus, am cunoscut persoane noi fantastice și am învățat lucruri, dar înainte de asta… am mâncat. Dragile mele doamne din echipa Novartis au fost mai mult decât profesioniste. Am simțit că sunt oameni cu mine. Mi-au arătat umanitatea lor, bunătatea, și au insistat să mănânc ceva, pentru că nu avusesem timp între aeroport și întâlnirea respectivă. Ajunsă în sală, am fost luată în primire de o reporteriță tare drăguță, de data asta de la TVR1, care mi-a luat interviu. Am uitat să menționez că, pe hol, îmi luaseră interviu și cei de la radio. Dacă bine îmi amintesc, e vorba despre Radio Cultural și ceva cu România Actualități. Sper să nu greșesc. Abia apoi am aflat că sunt și eu trecută în agenda evenimentului. Văzusem o variantă mai veche, în care nu apăream, pentru că nu se știa la momentul respectiv dacă voi fi prezentă. Deci… am vorbit chiar la început. Am luat cuvântul după doamna Dorica Dan, care a reprezentat Alianța Națională pentru Boli Rare România și care a vorbit prima. Nu știu suficiente date medicale și, ca să fiu total sinceră, nici nu îmi place extraordinar partea de advocacy. Așa că scopul și dorința mea a fost să ating inimi prin cuvintele pe care le-am spus. Mi s-a dat feedback că am reușit. Sper din suflet însă să se vadă și rezultatele. Să se extindă programul de screening neonatal și să ajungă disponibil în toată țara – pentru că salvează vieți. Are darul de a ajuta la diagnosticarea imediată, după naștere, a copiilor. Iar în SMA, de exemplu, fiecare secundă contează. Odată ce apar simptomele, acestea se agravează și copilul pierde funcții vitale. Însă, dacă se știe despre boală dinainte ca simptomele să apară sau chiar și la începutul lor, tratamentul poate face minuni. Am încercat să exprim asta în cuvinte și să spun cât de important ar fi fost pentru mine ca, pe vremea mea – toată lumea se distrează când folosesc această expresie, fiindcă o zic de parcă am 99 de ani – să fi existat aceste lucruri. Vreau și lupt pentru ca ei, copiii de azi, să aibă acces la resursele de care eu și toți ceilalți din generația mea nu am avut parte. Vreau normalitate pentru ei. Le-am împărtășit celor prezenți că există o fetiță de la noi din asociație în care mă regăsesc. Are patru ani, SMA tip 2 (la fel ca mine), și stă în picioare. Merge cu cadru. Așa că, da. Se poate. Eu nu am putut niciodată să stau nici măcar o secundă pe propriile picioare, fără să mă prăbușesc. Deci… Cum să nu lupt pentru ei și pentru normalitatea lor? După eveniment, nu am stat foarte mult, pentru că ne aștepta domnul șofer. Am mers la apartament, unde – surpriză – proprietara uitase să îmi trimită mesaj cu codul de acces. Am stat vreo 10 minute în fața ușii, timp în care tot sunam și îmi făceam scenarii. Nu de alta, dar eram stresată, fiind deja ora 17, iar la 18:30 urma să
#4 Jurnal de călătorie: București
Draga mea Arabela, cu care am început să lucrez la EAMDA – European Alliance of Neuromuscular Disorders Associations și în a cărei asociație românească de CMT sunt membră, mi-a confirmat noua plecare la București cam cu o săptămână înainte. Discutasem cu ea despre această posibilitate încă de vreo lună, dar rămăsese la stadiul de idee. A fost atât de neoficială, încât îmi făcusem planuri în acele zile să merg la dentist. Deci nu era nimic programat din timp. Și totuși, până la urmă, am ajuns la început de martie din nou la București. Am avut o escapadă de trei zile pentru muncă, în care am învățat o mulțime de lucruri – atât pe plan profesional, cât și personal. 5 – 7 martie 2025: zice lumea că mă mut curând la București Miercuri De dimineață, ne-am dus la aeroport. La 6:20 eram acolo – și asta pentru că am avut noroc să se amâne zborul, să nu fie, cum era vorba inițial, la 6:30. N-am plecat nici la 8, dar cumva m-am obișnuit cu întârzierile. De data asta a venit un zbor de la Cluj să ne preia și pe noi, pasagerii din Oradea, ca să mergem cu toții la București. Se stricase aeronava care trebuia să ne ducă pe noi, așa că au rezolvat cum au putut. La ora 10 eram în aeroport, după ce am coborât. Am fost mai liniștită, pentru că domnii din Oradea au fost drăguți și m-au urcat, așa cum i-am rugat, cu scaunul meu. Deja aveam palpitații – nu mai suportam ideea de a fi urcată în scaunul lor fără mânere pentru brațe, și mă gândeam la stabilitatea mea… care, sincer, nu prea există. Cum am ajuns în București? Am dat comandă pentru Bolt. Eram deja în întârziere pentru conferință și mai aveam vreo oră până la hotel. Noroc că șoferul a fost tare de treabă. Am avut și o discuție interesantă despre oameni, viață, București și alte cele. Cred că era 11:30 când am pășit, în sfârșit, în sala de conferințe de la subsolul Hotelului Capitol. Mi-am luat vreo 15 minute să-mi reîmprospătez fața și să beau o gură de apă. Nu m-am gândit la machiaj, deși mi-aș fi dorit. Oricum, îmi era cald, transpiram de la corset pentru că aveam părul desfăcut. Dar așa zic eu că-mi stă mai bine, așa că n-am insistat pe partea de make-up. Ideea e că a fost fain. Lucrurile s-au așezat și am aflat o mulțime de informații prețioase. Am învățat că toate ONG-urile se descurcă greu la capitolul finanțare și că, de multe ori, cea mai mare problemă este lipsa de comunicare între ele. Alianța Națională pentru Boli Rare a organizat o conferință ireproșabilă, care ne-a prezentat realitatea dură, dar și schimbările care se produc încetul cu încetul. Spre finalul zilei – spre uimirea tuturor, mai ales a mea – mi-am deschis și eu gura. Am vorbit despre tineri, despre cum e să fii om, nu doar pacient, cu o boală neuromusculară rară, despre cum e să fii privit diferit și să fii nevoit să te adaptezi. Am vorbit și despre voluntariat, pe care îl fac cu drag și iubire de atâția ani. Le-am explicat oamenilor că, dacă vor tineri implicați, trebuie să vorbească pe limba lor și să îi integreze în povestea organizației. Am acaparat întregul moment și m-am simțit vinovată că, uneori, pare că știu prea multe. Poate o fi fost și de la oboseală… nu știu. Oricum, mă bucur că i-am cunoscut dinainte de conferință pe Maria și Marius Teodorescu, care sunt pur și simplu minunați. O spun sincer: acum i-am cunoscut mai bine, le-am văzut relația frumoasă, sprijinul reciproc și dinamica atât de naturală. Presupun că da, e normal să ajungi acolo după 20 de ani împreună. Mi-au oferit și mie speranță că iubirea există și că poate trece cu adevărat dincolo de dizabilitate. Pentru că, uite, nu vorbesc despre asta decât cu apropiații, dar e un aspect cu care mă confrunt. Să accept că merit să ofer și să primesc iubire cu adevărat. Că nu sunt mai puțin demnă din cauza diagnosticului meu. Că pot fi văzută ca o persoană întreagă, cu calități și valori proprii. Poate e prima dată când vorbesc public despre acest aspect. Și mă bucur că am curajul să o fac. Revenind la poveste: am vorbit și cu alte doamne, inclusiv cu cele din Oradea care veniseră cu noi cu avionul, și am aflat mai multe despre ele. A fost interesant să împărtășesc lucruri despre mine și să aflu și nevoile altora – fie pacienți cu boli rare, fie părinți. Cum să nu-ți dorești tot ce e mai bun pentru copilul tău? Cu ocazia asta mi-am pus din nou întrebarea dacă îmi doresc sau nu să devin mamă. Am momente în care da… deși, de cele mai multe ori, fac un pas înapoi. Vom vedea ce va fi la momentul potrivit. Seara am mers doar să ne cumpărăm apă și apoi ne-am relaxat. Am vrut să scriu, dar nu mi-am găsit cuvintele. N-am avut energie și mi-am dorit o pauză. Pur și simplu să vegetez. Să dau câteva mesaje – cu un băiat sau cu prietenii mei. Nimic mai mult. Și asta am făcut. Joi Am avut conferința de dimineață, până pe la ora 15, și am înțeles mai clar ce putem face în viitor, cum ne putem ajuta reciproc. Am aflat informații utile despre Casa de Asigurări de Sănătate, lucruri pe care nu le știam. Îmi doresc o operație la maxilar, pe care o am în plan de câțiva ani, iar acum sunt mai hotărâtă ca oricând să o fac. Poate chiar cu sprijin de la stat, în afara țării. Trebuie să mă interesez. În fine, cert e că după-masă m-am plimbat cu dragul meu prieten Gabi pe Calea Victoriei. Am analizat oamenii, le-am zâmbit și mi-au răspuns la fel. Soarele se simțea blând pe piele și căldura lui parcă topea grijile. Am făcut chiar și câteva poze la ceea ce mi-a atras atenția. Seara
#3 Jurnal de călătorie: Bruxelles
Mi-am dorit o vacanță diferită, în afara țării, de ceva timp. Și în sfârșit mi-a ieșit! Am planificat excursia în Belgia, la prietena mea dragă, Denisa Dan, cu mai bine de o lună și jumătate înainte. Doar că abia la finalul lui februarie s-au aliniat astrele și am reușit să ajung acolo. Despre Deni aș putea vorbi la nesfârșit: e un om tare frumos la propriu și la figurat. Pe lângă că mi-e o prietenă extraordinară, este implicată în proiecte legate de susținerea persoanelor cu dizabilități. Călătorește, face sport și arată că normalitatea din spatele „imperfecțiunilor” fizice. Mă inspiră zi de zi și sunt sigură că te va motiva și pe tine dacă îi dai un follow pe Instagram. Excursia a fost cu peripeții, pentru că zilele au fost doar trei, însă nopțile patru. O zi suplimentară am avut de „drumeție”, dacă vrei, de la Oradea la Cluj, de unde am luat avionul. Stai că îți povestesc mai pe larg. 26 februarie – 1 martie 2025 – Bruxelles: girls trip și ciocolată Miercuri La ora 8 am avut ședința de Yumeiho, cu draga mea terapeută Inna. A fost intens, cum e de obicei, pentru că această tehnică îmi pune în mișcare întregul corp și mă aliniază atât la propriu, cât și la figurat. Ador poveștile noastre care îmi dau sens în dileme și sfaturile minunate pe care le primesc de la Inna. Apoi am lucrat puțin, pentru că nu m-am putut abține, iar la 12:40 am pornit oficial spre Cluj. Cum? Simplu: cu BlaBlaCar. N-am mai folosit platforma de vreo șapte ani, de pe vremea când eram în Spania. Însă, cum trenul nu funcționează în acea direcție în momentul de față, iar despre autocarul care îl înlocuiește am auzit multe povești – și e greu să ridici scaunul rulant într-o asemenea mașină, ca să nu mai vorbesc despre mine – am preferat această opțiune. Mi-a fost groază, recunosc, dar a ieșit mult mai bine decât m-am așteptat. Am cunoscut o fată de clasa a VIII-a, tare drăguță, care face volei de performanță și s-a mutat pentru el într-un alt oraș. M-a marcat maturitatea ei și modul în care și-a luat, practic, viața în mâini. Cealaltă pasageră a fost o doamnă care a trăit mai bine de 20 de ani în afara țării și mi-a oferit o perspectivă foarte diferită asupra lumii. M-am simțit inspirată de ambele. Cât despre șofer, a fost extrem de profesionist, prietenos și de ajutor. Am avut o călătorie faină și timpul a trecut repede, pentru că la 15:40 deja eram în Cluj, pregătite să mergem spre mall, unde să petrecem câteva ore, să vedem ce mai e pe acolo. Nu de alta, însă era destul de frig afară și noi aveam troller-ul după noi. Șoferul s-a oferit să ne ducă până la aeroport, doar era mult prea devreme. I-am explicat că nu găsisem ceva mai târziu spre Cluj care să mă ducă în siguranță și să mă asigure că ajungem la timp, pentru că am mai avut o experiență cu pierderea avionului. Oricum, zis și făcut. Ne-am îndreptat spre Iulius Mall, unde am mâncat pentru prima dată la Pizza Hut. A fost ok, ce pot să zic. Cred că mă așteptam la vreo pizza senzațională, având în vedere că e un brand renumit. Mnah, atâta s-a putut. Am reușit să luăm câteva mărțișoare din mall, lucrate manual, care mi-au făcut sufletul să urce un pic pe spre cer. Su-per-be! Apoi mi-am luat o cămașă (maro, nu neagră). M-am gândit că din Cluj nu am nimic și nici nu am mai apucat să-l vizitez de prin școala generală, când am fost acolo la Grădina Botanică. Pe urmă, ne-am îndreptat frumos spre aeroport. Am ajuns cu ceva timp înainte, timp în care am apucat să-mi citesc mesajele, să le răspund și să mă asigur că totul e în regulă… că pot lipsi trei zile întregi din viața mea profesională. Îmi place jobul meu și libertatea pe care o am, faptul că pot să-mi iau liber oricând îmi doresc și să recuperez la fel. Cât timp îmi ating termenele limită, totul este bine. Mi-a fost frică la aeroport, nu știam cum mă vor urca în avion. Prietenul meu Ovi, îmi zisese că e posibil să nu aibă nici ei lift de urcare, la fel ca în Oradea. M-a luat ditamai panica. Din fericire, totul a decurs minunat. M-au urcat în avion ok, aveau și scaun cu mânere pentru brațte: totul a fost în ordine. La sosirea în Bruxelles a fost puțin provocator. Nu am luat în calcul faptul că oamenii vorbesc mai degrabă franceză decât engleză. În momentul acela am regretat că nu am pus mai mult accent pe franceză (materie pe care am făcut-o mai bine de 12 ani, de-a lungul școlii și facultății). Revenind, acolo, mama – pentru că se temea după ultimele experiențe să lase pe altcineva să mă ajute – s-a crezut vitează și a vrut să mă mute singură din scaunul acela special în scaunul meu rulant. Surpriză: a alunecat și era cât pe ce să cădem amândouă. Noroc cu cei doi oameni de la asistență, care ne-au ajutat imediat. Altă surpriză a fost să constatăm că roaming-ul nu ni s-a activat automat. Deci, n-am avut semnal la telefoane, nici acces la internet, decât în aeroport. Vestea bună e că a venit prietena mea, Denisa, împreună cu sora ei, să ne recupereze. Nu e chiar în oraș aeroportul respectiv, iar până în orășelul în care locuiesc ele am mai făcut vreo oră pe drum. Deja era miezul nopții. Am ajuns frânte de oboseală, dar bucuroase pentru revedere și entuziasmate de zilele ce urmau. Ce pot să zic e că hotelul, deși de trei stele, nu pot spune că a fost la superlativ. Mă uitam pe hol și aveam impresia că sunt în ceva film de groază, că va ieși vreo arătare de undeva. Prin „arătare” mă refer la șobolani, de care am o fobie serioasă, ca de gândaci. N-a fost cazul, mulțumesc Universului,
#2 Jurnal de călătorie: București
Credeam că, înainte să scriu din nou despre București, voi avea vreo altă excursie sau peripeții diverse de povestit aici. Ei bine, se pare că viața m-a surprins din nou. Pe 10 februarie am aflat că pe 17 are loc un eveniment la București… la care ar fi bine să particip pentru draga mea asociație, pentru copiii din Familia SMA. Nu am stat pe gânduri – îmi place să îmi umplu programul (cum ar zice tata), așa că am plecat imediat ce mi s-a ivit ocazia. Am luat rapid biletele de avion și am găsit cazare. Dar hai să vezi ce s-a întâmplat mai exact în cele trei zile pe care le-am petrecut în capitală în luna februarie. După cum bine știi, am fost și în ianuarie. Oare voi ajunge acolo în fiecare lună? Sau voi mai face și pauze? Vom vedea, pentru că viața are modul ei de a ne răspunde la întrebări. Și, începe tot mai mult să îmi placă să las lucrurile în voia ei. Până la urmă, nu rezolv nimic dacă mă stresez, îmi fac scenarii și mă străduiesc din răsputeri să controlez totul. Universul și divinitatea știu mai bine decât mine de ce am nevoie. Poate că și ție ți se aplică. Fii deschis să afli. 17-19 februarie – din nou în București Luni De data asta, am avut zborul puțin mai târziu, la 7:20. Teoretic. Spun „teoretic” pentru că am avut o oră întârziere. La un moment dat, nu mai știam ce să fac în aeroport, îmi stresasem toți prietenii care erau treji la ora aceea. Scrisesem lucruri pentru mine, dădusem scroll pe social media. Am bifat tot și începeam să devin iritată. Un amic mi-a zis să caut un film sau un serial. Și parcă asta m-a mai liniștit. Oricum, nu am apucat să mă uit la el în aeroport, ci în timpul zborului. Vreo 20 de minute. Când să mă relaxez, am ajuns în capitală… Deja era târziu, în jur de ora 10. Din fericire, aveam timp berechet, pentru că abia la ora 13 urma să mergem la cazare. Și da, acum am găsit ceva în centru, aproape de Unirii, nu într-un colț obscur al Bucureștiului. Bun, am mers cu autobuzul 100, singurul de altfel, până la Unirii. De acolo, urma să mai mergem pe câteva străduțe și, în vreo 10-15 minute, să ajungem la noua noastră casă pentru două nopți și trei zile. Am uitat să menționez că, imediat ce am aterizat, m-a bucurat foarte tare zăpada. Pentru că, da, dragul de Gabi a venit din nou după noi, până la aeroport, și m-a întâmpinat cu zăpadă. Am fost mai mult decât încântată, pentru că, sincer, nu realizam ce înseamnă ea pentru scaunul meu cu rotile. A fost oribil. Abia după ce am coborât din autobuz, am văzut că troienele erau cât mine de mari, iar roțile mele s-au blocat imediat ce am ajuns în zăpadă. Și, de parcă nu era destul, a început și un fel de viscol. Nu știam încotro să o apucăm, așa că am căutat un restaurant unde să mâncăm. Primul care ne-a ieșit în cale, surpriză, nu era accesibil pentru scaunul meu, iar partea închisă de afară, unde am fi putut sta, era pentru fumători. Am avut o tentativă să intrăm acolo și am renunțat imediat, când am simțit… fumul. Ei bine, ajunși din nou în stradă, am avut noroc la următorul restaurant, care deschidea abia la 12. Peste vreo 20 de minute, cum ar veni. Ne-au primit totuși să stăm la căldură. Am pățit exact ca data trecută. Am fost la un restaurant, ceva cu specific irlandez, tare fain de altfel, unde, pentru prima dată în viața mea, mi-am luat să mănânc creveți cu sos alb și piept de pui. O spun cu uimire: chiar mi-a plăcut. Mi-am luat și o ciocolată caldă, împreună cu Gabi, atât ca să mă încălzesc, cât și pentru că simțeam nevoia de dulce. Imaginează-ți că nu am putut să plecăm de acolo decât cu Bolt. Și am avut o mare surpriză când șoferul, „minunatul”, a luat pe altcineva din fața mea și mi-a anulat cursa. Am mai stat 10 minute până a venit altul, noroc că era un domn foarte drăguț acolo, care ne-a ajutat să trecem peste un morman de zăpadă. Mi-a recunoscut apoi, mie și mamei, că are o soră cu dizabilități, așa cum e și sora soției lui. Așa că mi s-a demonstrat încă o dată că cei mai empatici oameni sunt cei care chiar înțeleg prin ce treci. În final, înainte de ora 14, eram la cazare, unde era cald și bine. Doar că în comitetul de primire a fost un… gândăcel. Am fobie de insecte, cu atât mai mult de gândaci, deci pentru mine a fost pur și simplu îngrozitor. În toate celelalte zile, deși nu am mai avut incidente, iar apartamentul a fost cât se poate de curat și ok, m-am tot gândit că poate mă vor vizita și rudele sau prietenii lui. M-am pus să dorm o oră, mai mult de plictiseală decât de oboseală, și m-am trezit tare speriată că nu voi ajunge la timp la întâlnirea pentru care, de fapt, venisem la București. Noroc că am putut să tai din unele activități pe care mi le propusesem, cum ar fi să fac o postare pe pagina mea sau să mai scriu câte ceva. Știi tu, una-alta, mărunțișuri. M-a luat panica atunci când am văzut că la cămașa pregătită îi lipseau doi nasturi de sus, iar eu nu observasem acasă. Nu aveam altceva fancy cu care să mă pot duce la întâlnirea cu medicii și reprezentanții statului pentru îngrijirea în SMA—cum se poate face mai bine prin reglementări și cum poate ajuta statul. Am vrut să improvizez cu cerceii mei minunați în formă de delfin, ca să-mi prind cămașa, dar închizătorile nu au ținut și am și pierdut-o pe una. Vis. Toată seara am fost atentă să nu se vadă corsetul prin cămașă și mama m-a tras constant de ea.
#1 Jurnal de călătorie: București
Multă vreme am citit tot felul de povești ale celor care obișnuiesc să călătorească. M-au fascinat și mi-am spus: ce fain ar fi dacă aș face și eu. Nu am fost prea des plecată și nu am avut ce să scriu, dar în ultima vreme am început să schimb asta. Și dacă nu am scris până acum pe subiect, mi-am propus să o fac din 2025. Desigur, vor fi articole din perspectiva mea, condimentate cu trăiri, emoții, elemente de accesibilizare și incluziune. Iar acum, în ultima zi din lună, îți împărtășesc experiența mea de la București. 15- 17 și un pic din 18 ianuarie 2025 – București, oraș mare și frumos Miercuri Au fost fix zilele de dinaintea zilei mele de naștere, așa că am avut un vibe fain. Evident că perioada m-a găsit și dornică tare de explorare și… redescoperire a Bucureștiului. A trecut mai mult de un an în care nu l-am vizitat și, recunosc, mi-era dor de el. Pentru prima dată, am zburat cu avionul direct din Oradea. A fost o experiență interesantă, cu atât mai mult cu cât mi-am luat marja de eroare să ajung la timp la aeroport. (N-am povestit: în Londra am avut peripeții și am pierdut avionul în luna noiembrie). Mi-am început dimineața și ziua în aeroport. După vreo oră și ceva de stat, am avut o surpriză: nu au lift de urcare pentru asistență. Totuși, sunt foarte amabili cei de la compania aeriană HiSky, pentru că oferă oricum asistență. Și am fost tare curioasă cum mă vor urca! Voi face curând o postare despre asta pe social media, pentru că am un scurt video. Ei bine, au pus frumos de tot un scaun special care intră printre cele de avion în fața mea. Mama m-a așezat în el și trei oameni m-au urcat pe scările avionului. Am fost atât de uimită, încât nici n-am apucat să mă sperii. Sincer, nu e normalitatea pe care eu mi-o doresc, nici cea care mă zbat să se realizeze. În schimb, este o soluție, chiar dacă provizorie… și nu 100% sigură. Am vorbit cu mai multe persoane cu dizabilități care mi-au spus că, din păcate, prea puține orașe au lifturi la aeroport. Și că este mare lucru faptul că aici mă urcă și pe sus. M-am gândit la asta, la cum nu mai fac câteva ore până în Cluj, Timișoara sau Budapesta, să iau avionul de acolo. Trenul este exclus, mai ales acum, când durează aproximativ 16-17 ore cel direct. La Timișoara am avut o experiență aiurea în aeroport. Deși aveau lift, domnul de acolo s-a oferit să mă coboare în brațe, pentru că sunt micuță și nu are rost să aducă liftul. Până la urmă, m-a coborât mama, de frică să nu mă scape el. A fost o experiență pe care nu aș repeta-o și despre care îmi pare rău că nu am vorbit la momentul potrivit. Revenind la povestea mea, la ora 7:30 deja mă aflam în capitală. Am schimbat trei autobuze până la cazare, pentru că așa sunt eu, extrem de pricepută la a găsi Airbnb. Le găsesc pe cele mai ciudate, de obicei la naiba în praznic și ieftine, evident, doar sunt economist la bază. De data asta, am căutat o cazare confortabilă. Nu m-am gândit însă că faptul că scrie sectorul 3 în anunț nu înseamnă că va fi aproape de conferința pentru care am mers la București. Așa că, mai întâi, drumul de la aeroport și până la casa mea și a mamei pentru trei nopți și trei zile a fost lung. Am schimbat trei autobuze, timp în care am analizat cât de drăguți au fost șoferii. Primul mi-a coborât rampa, al doilea s-a făcut că nu vede și al treilea a uitat să oprească la penultima stație, unde noi trebuia să coborâm, și s-a tot dus. S-a întors cu noi. După două ore de plimbare cu autobuzul, am ajuns fix în fața unui restaurant – Grill La Family. Îmi era frig, foame și mă gândeam cu panică la faptul că încă nu era nici ora 11 dimineața și mai aveam de stat până pe la 14 ca să intrăm la cazare. Din locul în care ne aflam noi, mai aveam încă vreo douăzeci de minute de mers pe jos. Mintea mea era vraiște și eram înghețată. Noroc că proprietarii restaurantului au fost drăguți și, deși deschideau undeva pe la ora 11:30, ne-au lăsat să intrăm mai devreme, să ne încălzim, și ne-au făcut câte un ceai, mie și mamei. M-am îndrăgostit de atmosfera plăcută din restaurant și de decorațiunile de sărbători care încă erau prezente. De asemenea, nici nu mai are rost să spun că m-a cucerit imediat trandafirul nelipsit de pe absolut fiecare masă. În final, am comandat mâncarea, iar între timp am primit mesaj de la doamna foarte drăguță cu apartamentul de pe Airbnb, care mi-a spus că putem să mergem, fiindcă apartamentul este pregătit. Anunțasem dinainte că ajungem devreme, doar că stătea altcineva acolo și abia la ora 11 ar fi fost obligați să elibereze. Așa că, pe la 13, într-un final, ne-am pornit la drum. A fost jale. Mama efectiv a început să plângă de nervi și supărare că ne-am rătăcit. Eu am un stil opus când gestionez situații de genul: râd. M-am abținut, că o enervam mai tare. Ce-i drept, nu mă simt foarte sigură pe mine la direcții, iar cu Google Maps am dat greș de mai multe ori decât pot număra. Norocul nostru a fost un băiat, care era curier și ne-a spus, când l-am întrebat unde este Palladium Residence, să o luăm într-o direcție total diferită, salvându-ne de la învârtitul prin zonă de vreo 20 de minute. Nu-mi mai simțeam mâinile (normal că nu port mănuși, căciulă, fular). Sincer, pot să spun că acolo s-a încheiat marea escapada de miercuri. Nu m-am gândit că va fi atât de obositor să mă trezesc la ora 3:30, iar la 6:30 să pornesc deja cu avionul spre București. Însă a fost. Așa că,